Dacă mă întrebați pe mine, musicalul e un spectacol complet. Să joci, să cânți, să dansezi, toate făcute ca la carte, cu sincronizare perfectă. Ce vrei mai mult? Efecte speciale? N-avem. Evident mă refer la spectacolele live. În filme mai lucrăm o voce, mai tragem 10 duble, poate mai folosim și o dublură. Pe scenă însă totul e făcut acum. Și, dacă vii la Londra, e păcat să nu vezi și un musical, chiar dacă nu ești neapărat un fan al genului.

Eu eram mare amatoare de musicaluri, mi-a mai trecut între timp, cel puțin după ce am văzut ultimul Les Miserables, filmul, că la spectacol n-am ajuns încă (am fost, nu mi-a plăcut). Dar nu puteam rata ocazia asta, că tot sunt la Londra. În plus, e o mare diferență între a cânta că așa vrea regizorul, să fie altceva, că oricum ești Hugh Jackman și ți se iartă, și ce fac oamenii ăștia. Chiar dacă nu a auzit nimeni de ei, sau nu-s atât de celebri ca Russel Crowe, de exemplu, măcar au voce. Și știu să danseze. Și multe altele.

 

Am început aseară cu Singin’ in the Rain, deși puteam cânta și afară, gratis, urmează Fantoma de la Operă, săptămâna viitoare, și mai vedem noi ce. Găsiți lista cu ce se joacă acum aici, apăsați pe fiecare titlu și aveți program, preț, detalii, puteți cumpăra și bilete. Am mai scris aici despre cum puteți lua bilete ieftine. Noi de obicei le cumpărăm de pe site-ul oficial, de pe ticket master sau de pe time out (online, cu ridicare de la box office în ziua show-ului).

Singin’ in the Rain e de o veselie debordantă, e impresionant ca număr de actori, e plin de umor și de culoare. Ieși de acolo cu o stare de bine ce greu poate fi explicată iar cântecele îți rămân în cap mult după terminarea spectacolului.

Nu văzusem filmul, deci nu știam povestea. Epoca filmelor alb negru e pe ducă, actorii prind glas, dar ce te faci când glasul nu e chiar de privighetoare? Rolul vedetei filmelor mute, Lina Lamont, e grozav. Un el, mare actor mut, speriat de peliculele care vorbesc, o găsește pe ea, frumoasă, săracă, talentată, râvnește după scenă și faimă….Da, seamănă cu Artistul. Doar că se vorbește și se cântă. Și e color, deci nu va cere nimeni banii înapoi pe motiv că nu a știut că se duce la un film alb negru și mut.

Dar s-ar putea să ceară banii înapoi din alte motive…deși toată lumea pe aici e atât de obișnuită cu treaba asta încât riscă să ajungă subiect de știre în Daily Mail. Stăteam noi frumos de vorbă, în timp ce actorii se pregăteau să reia dansul și cântecul, imediat după pauză (15 minute ca să usuce scena, că plouă pe bune) și ce ne văd ochii? Un șoricel se plimba agitat pe scări. Dacă mi-ar fi fost frică de șoareci probabil că aș fi urlat din toți plămânii de mă luau ăia în echipă. Dar cum nu mi-e teamă, m-am amuzat. Oricum văd că se duce jos, coboară scările, de urcat nu mai poate el să urce. Zici? A făcut ture până jos și apoi m-am trezit cu el pe rândul din față. Nu știu unde s-a dus, că a dispărut în cele din urmă (verifică geanta! cum era să l aduc acasă?!) dar m-a încercat o dorință sadică de a-l vedea careva, să zbiere cât poate de tare. Aveam toată baza în niște puștoiace din rândul întâi. M-am gândit că dacă au rău de înălțime se tem și de soareci. N-a fost să fie, data viitoare.

Că tot veni vorba de rău de înălțime, am luat bilete la balcon, erau cele mai ieftine, 17 lire de persoană, și erau ultimele, pe site. Asta cu sala plină pe site și semi-plină la fața locului, n-am priceput-o. Erau o groază de locuri goale, dar când am cumpărat biletele ne arătau cel mult 10 locuri valabile.

În fine. Balconul, la Palace Theatre, înseamnă etajul 3, așadar destul de sus. Dacă ai rău de înălțime, nu-i de glumă. Au urcat unii și se țineau de bare, nu se uitau în jos, exclamau O my Jesus, iar una dintre fetele de care vă ziceam s-a târât în fund, scară cu scară, ca să ajungă sus. Poți schimba locul, după ce începe piesa, dar nu de pe un etaj pe altul, stau paznicii la intrări. Cam scorțoși ei așa, noi ne-am așezat pe scări, jos, jos, nu deranjam pe nimeni, s-a trezit unul, pe la jumătatea piesei, să ne spună că nu avem voie acolo. Ne-am dus mai sus, și apoi mai jos, ne-am foit prin toată sala căutând cel mai bun unghi, dacă tot era loc (am mai fost de atunci la câteva piese de teatru și musical-uri, de obicei nu te lasă să schimbi locurile, chiar dacă sunt scaune libere).

Concluzia – e ok în primul rând, că o fi pe mijloc sau pe laterale. Pe laterale, ce trece de rândul 1 e nasol, până pe la 6 așa, dar mai sus se vede chiar mai bine ca pe mijloc. Pe mijloc se vede bine dacă nu urci prea sus, cred ca 5, 6 maximum. Oricum, pe orice site aveți schema sălii, deci cu mouse-ul (nu ăla care se plimba prin sală) pe locuri, ce e mai scump are vedere mai bună. Scaunele sunt super incomode, nu știu dacă așa or fi toate dar alea de la balcon sunt atât de înghesuite! Clădirea e din 1880, așa se explică probabil disconfortul. Și șoarecii.

Atenție cu schimbatul locurilor, nu vă grăbiți pentru că e posibil să mai fie niște întârziați. Spre deosebire de alte teatre, unde dacă a început spectacolul s-au închis intrările, aici se permite accesul în sală și după. Nu vă recomand primele locuri de jos, deși sunt cele mai bune. E singing in the rain deci chiar se cântă și se dansează în ploaie. Au plecat cam uzi ocupanții primelor locuri. E vina lor, oricine știe că la Londra nu trebuie să-ți uiți niciodată umbrela acasă.

PS: Istoria musicalulul începe se pare în 1728 cu The Beggar’s Opera, primul show care a amestecat dialogul cu cântecul, la Lincoln’s Inn Fields. Inițial managerul teatrului nu a fost de acord cu piesa, ce mai e și asta, muzică la teatru?, dar spectacolul a fost atât de apreciat încât s-a jucat de 62 de ori, record pentru vremea respectivă. Și a făcut atâția bani de a ridicat un nou teatru, la Covent Garden în locul unde acum stă Royal Opera House.

Găsiți o scurtă lecție de istorie, cu povești, costume, afișe, la Victoria and Albert Museum. La nivelul 3, camerele 103-106, Theatre&Performance. E și o garderobă unde puteți să vă jucați dacă vreți să faceți niște poze mai trăznite.