După două săptămâni de Olanda we’re back in London. Odată cu noi a ajuns și primăvara, cu o zi înainte fusese iarnă. Acum nu știu care mi-ați deocheat-o, că, după două zile, s-a dus. Dar sigur revine, n-are încotro, e aprilie nu de alta.

Cum am ajuns să mi trimit singură scrisori

Când am deschis ușa ne-a întâmpinat teancul de plicuri. Eram sigură că așa se va întâmpla, lucrează Royal Mail-ul la capacitate maximă, zilnic vine poștașul. Ne-am bucurat ca niște copii deși multe erau pliante, altele ne anunțau că trebuie să dăm bani, deci niciun motiv de bucurie. Dar, Doamne, de când n-am mai primit atâtea scrisori! Printre ele și un formular de la council, să completăm, să trimitem contractul, ca să vedem ce council tax trebuie să plătim. Asta e obligatorie pentru toți proprietarii sau chiriașii, se stabilește în funcție de zonă, apartament, persoane. Mă duc la poștă, trimit. Azi vine poștașul, uuuu, iar am primit ceva. Da, plicul pe care l-am trimis eu ieri. În loc să pun expeditorul pe spate, pe partea cu timbrul, l-am pus pe față. Și uite așa am ajuns să-mi trimit singură scrisori.

IMG_9616_fhdr

Turnul Babel 

Că sunt blondă nu-i o noutate. Deci să trecem la altele. Domnul primar al Londrei s-a trezit probabil binedispus și nu a mai dat cu vorbe în imigranți, dimpotrivă:

Nu poţi goni oamenii care au dreptul legal să fie aici, după legile UE. Apoi, şi mai important, e greşit să blamezi est europenii pentru că se trezesc devreme, lucrează din greu, sunt amabili şi de ajutor, ducând astfel la creşterea industriei de catering din Londra. Şi nu înseamnă că dacă nu ar fi imigranţii joburile acelea ar fi ocupate de englezi, poate ar fi mai puţine restaurante ţinând cont că ar fi mai mari cheltuielile şi serviciile mai slabe, şi probabil reputaţia Londrei nu la fel de bună.

Am scris pe blogul de pe Adevărul despre asta, nu vă mai plictisesc. Ar fi minunat dacă toată lumea ar realiza că nu e de ajuns să dai vina pe străini, că e loc pentru toți, că putem trăi împreună. Și Londra, cu derapaje mai mici sau mai mari, ca peste tot, e un exemplu în acest sens.

Te poți pierde în mulțime. Poți umbla cu sacul pe tine fără să atragi atenția nimănui. Poți mânca la un restaurant iranian și discuta cu vecinii de masă, francezi. Poți vorbi cu accent sau fără, sau cum vrei tu, te vei face înțeles. Vânzătoarea de la magazin are voal pe cap și nimănui nu i se pare ciudat. Angajatul de la muzeu îți face o prezentare într o engleză învățată parcă ieri. În magazin managerul face un anunț în limba spaniolă, pentru că mai toți angajații sunt spanioli. Pas cu pas urechile îți aud alte cuvinte, unele le pricepi, altele nu. Moschee lângă biserică, hotel de lux lângă hostel, kebab și pudding, quiche și paste.

Vorbeam aseară cu un amic, care locuiește în Germania, și îmi povestea că la grădinița fiicei lui sunt cam 50/50, europeni și alții. Și îi spuneam că, pentru un copil, mi se pare un lucru minunat să crească într-un astfel de mediu, să vadă că oamenii sunt diferiți dar la fel, să înțeleagă că e normal să fim diferiți, să nu pună mai apoi întrebări la care nu prea știi cum să răspunzi și să se uite chiorâș la oricine nu e ca el.

Că ne place sau nu, că suntem sau nu de acord, lumea se mișcă. Dacă vom fi mai toleranți, se va mișca lin, pe cât poate. Dacă vom continua să arătăm cu degetul, să aruncăm vina, să ducem naționalismul și intoleranța la extrem, vom provoca un cutremur. Și nu știu vreun cutremur care să fi adus ceva bun. Da, suntem diferiți. Ca mentalitate, culoare, studii, religie. Dar nu atât de diferiți încât să nu putem conviețui. Apoi, vă dați seama ce plictisitori am fi dacă am fi toți la fel?

IMG_4321_fhdr

Două vorbe despre blog

Și o treabă care mă roade de ceva vreme. Blogul. Am început să primesc tot felul de mesaje. Unele mă bucură enorm, pentru că dacă un singur om citește ce am scris eu aici înseamnă că nu am muncit degeaba. Altele mă pun în încurcătură. Mă bucur când văd mail-uri de genul – am citit la tine despre Provence, ma duc. Mă simt atît de bine de parcă m-aș duce eu, cel puțin când aud de Provence…nu e avion să întreacă gândul. Mai, mai că-mi vine să caut cazare. Dar ce mă fac când oamenii aceia mă întreabă unde să stau, cât costă, unde să merg, unde să-mi iau bilet. Răspunsul e, sincer, nu știu. Nu pot să trimit un om într un loc X fără șă știu ce e acolo. Dacă nu am stat înseamnă că nu știu, poate va fi dezastru și fără să vreau stric vacanța omului. Apoi dacă îmi place mie, nu înseamnă că îți va plăcea și ție. Poate ce mie mi se pare scump, altuia i se pare ieftin etc.

IMG_4340_fhdr

Apropo de asta, am mai primit și altfel de mail-uri. Scrii advertoriale? Nu scrii și despre site ul/hotelul/pensiunea nostru/noastră. Nu. Pentru că nu pot să laud ce nu știu. Nu pot să-mi subestimez cititorii, puțini, mulți, câți or fi ei. Aaa deci vrei un sejur gratuit?! Nu, nu vreau, pentru asta ar trebui să fiu în țară probabil, printre altele.

Ajut cu ce pot, zău că sunt bine intenționată, răspund oricui, chiar mă bucur să discut cu oameni care au aceleași preferințe turistice, numai că nu aș vrea să fac, involuntar, inversul, să recomand ceva și să iasă altceva. Dar e posibil să îmi fac eu prea multe probleme, ca întotdeauna. Voi, care aveți blog, cum faceți?