Welcome to the Sunshine Coast scria pe afișul din gară. Involuntar m-am uitat la cer, deși nu mai era nevoie, am simțit cele 6 grade de cum am pus piciorul pe peron, nici urmă de soare, doar niște nori din care curgea apă. No sunshine în ziua aia. Dar a doua zi am avut noroc, Eastbourne și-a respectat titlul și ne-a dat soare. Și bine a făcut, că altfel cred că zburam spre Franța de pe strâncile de la Seven Sisters.

De la pescuit și agricultură, la stațiune de tratament, apoi la turism. Asta e pe scurt istoria orașului de lângă Londra, mai puțin celebru decât vecinul Brighton. Și un pic mai liniștit. Ca și Brighton, are un aer vechi, uzat. De la distanță hotelurile care străjuiesc faleza, digul, par noi și impunătoare, dar cum te apropii îți dai seama că e de fapt doar avantajul depărtării, mai totul e învechit, demodat, ca o lady, odinioară bogată, acum bătrână și săracă, care încearcă să păstreze aparențele.

eastbourne, langa Londra

Tot plimbându-mă pe plajă dintr-un capăt în altul am dat peste o mică istorie a orașului și a scăldatului în mare. Voi știați că era o vreme în care oamenii nu se bălăceau în mare pe motiv că e apa dracului sau de teamă și dezgust, că e murdară? M-am luminat, dau mai departe.

Egiptenii au fost primii care au înțeles că apa de mare are proprietați terapeutice – vindecă rănile, de exemplu. Despre romani știți că erau fani apă, puneau țara la cale la băile termale. Romanii se scăldau de plăcere, grecii de nevoie, să fie curați. Apoi a venit Creștinismul care zicea să fii modest, adică să nu te mai speli atâta. În Evul Mediu oamenii erau îngroziți de apă, se pare că la Paris (mă rog, francezii și apa…o relație dificilă) se foloseau 15 litri de apă zilnic, pe timpul Imperiului Roman media era de 1 000 de litri pe zi.

În secolul 16 chirurgul francez Ambroise Paré a început să recomande apa de mare pentru proprietățile ei terapeutice. Un secol mai târziu un medic englez, doctorul Floyer, a recomandat băile reci (seawater therapy) și marea a fost luată cu asalt (pe vremea aia francezii încă practicau spălatul doar ca remediu pentru rabie, să știți că ei zic, nu eu, m-am documentat de pe un site franțuzesc/sursa/să nu ziceți că am eu ceva cu ei).

În 1753, tot un englez, Richard Russell, a scris o carte despre beneficiile apei de mare –  “you need to drink seawater, bathe in it, and eat all forms of seafood in which all the virtues of the sea can be found”. Deci sănătate curată. Că noi acum ne gândim mai mult la bronz și leneveală asta e altă poveste.

În secolul 18, Eastbourne era stațiune de tratament, la fel ca Brighton, și reședința de vară a unor vlăstare regale. În al doilea război mondial Eastbourne a fost serios afectat, scăldatul a fost complet interzis, abia după război plajele au fost din nou deschise publicului și se pare că doar bărbații aveau voie să poarte costum de baie, numai de la 9 la 18.00 (așa zicea panoul de pe faleză). Apoi, încet, încet, orașul de la malul mării a devenit stațiune de vacanță.

Apropo de costum de baie (că tot m-a întrebat o prietenă azi de Benidorm), mi-am adus aminte de o povestioară, citită într-un ghid francez, despre cum au intrat bikinii în Spania.

Pe vremea lui Franco era interzis să porți bikini. În 1969, într-o zi de vară, în Benidorm, Alicante, o englezoaică se plimba agale pe plajă, în bikini. Poliția a intervenit, legea e lege și trebuie respectată, și turista indecentă s-a ales cu o amendă piperată. Incidentul a ajuns la urechile primarului care a simțit imediat că menținerea în ilegalitate a bikinilor, foarte la modă la alții, va duce la scăderea numărului de turiști.  Se pare că a urcat în mașină și s-a oprit direct la Madrid, în audiență la Franco. L-a rugat să intervină în așa o problemă de interes national, Franco a zis da (probabil cu gândul la bani și fete în bikini) și costumul mic și obraznic a intrat în legalitate.

La Eastbourne nu cred că stă nimeni în bikini, e prea frig 😀

Era să uit, în secolul 17 francezii i-au dat foc, a ars din temelii. Și acum vecinii trec frecvent apa, însă cu gânduri pașnice, să le ia banii englezilor – e o piață săptămânală, plină de francezi. Mi s-a părut amuzant că vedeam peste tot numai foie gras, moutard, confiture și macarons și auzeam vorbindu-se franțuzește, muzică franțuzească. Parcă ne întorsesem un pic în timp.

Eastbourne e împărțit în două, orașul vechi și cel nou, de la malul mării. Am făcut cam 40 de minute pe jos dintr-un centru în altul, e și autobuz (am profitat într-o zi de faptul că biletul era valabil toată ziua și ne-am plimbat prin tot orașul). În centrul vechi e și The Lamb Inn, se pare că e cel mai vechi han din Anglia.

 

Vă recomand restaurantul spaniol, de lângă apă, El torro parcă îi zice, ceva cu un taur oricum, au mâncare super bună. Nu vă recoamand însă să intrați în cel grecesc, parcă am mâncat plastic. Și eu pește cu mazăre n-am văzut decât la englezi, nici intr-un caz la greci. Dar după atâta stat în UK probabil că proprietarii, greci, s-au british-izat (hai că am început să inventez cuvinte).

Iar ne-am păcălit cu booking-ul, hotelul avea peste 8, dar era la fel ca întregul oraș, a fost nou acum muuulți ani, dar spre deosebire de Eastboune, nici măcar nu încerca să pară altceva, se cam vedeau trecerea timpului și lipsa interesului mai peste tot. Probabil pe principiul oricum e la plajă și ieftin deci vine lumea.

eastborne pier

eastbourne, masini de epoca

Am nimerit fix în weekendul în care proprietarii de mașini de epocă își etalau odoarele, ceea ce a contribuit și mai mult la aspectul de din alt timp. Și era acolo și echipa de la Top Gear care tenta amatorii de adrenalină cu un simulator, ziceai că ești în mașină și mergi cu muuulte mile la oră. Eu nu am fost curioasă, dar șoferul casei a zis să încerce, cred că îi e dor de mașină. Concluzia – Seat-ul meu era mai palpitant.

Eastbourne e la o oră și jumătate de Londra, cu trenul, prețuri și orar AICI, la vreo 40 de minute de Brighton și la cel mult jumătate de oră (cu trenul), o oră (cu mașina) de Hastings (noi de acolo am luat autobuzul spre Bodiam Castle). De la Eastbourne ajungi în cel mult 20 de minute la Seven Sisters, cu autobuzul (în stație, nu pe stânci, nu e voie cu mașina în parcul natural), sau poți merge pe jos.

 

PS : am scris si pe blogul Adevarul despre ce poti vedea langa Londra, 14 locuri aflate la cel mult 2 ore, cu trenul, autobuzul sau masina