Înainte de a ne bucura de grădinile superbe, am zis să vizităm casa. De cum am intrat, ne-a lovit un miros cunoscut. Ce-o fi?… Drojdie, struguri, alcool sigur… gata, bere! Pentru că la demisol, Ham House, ca orice casă care se respecta, avea propria berărie.

-Vreți să gustați?, ne întreabă doamna de la tejghea. Mănânci calule ovăz?

– Vrei și tu?

-Nu, mulțumesc, gust de la el.

– Poor man!

Bine, bine. Bună berea, deși nu-s fan bere neagră, asta era semi-neagră, nu mai e făcută la Ham House, ci în fabrică, dar după aceeași rețetă. Și așa am aflat că proprietarii făceau bere pentru toată moșia, apa era murdară, fusese găsită vinovată pentru prea multe boli, deci toată lumea bea bere, inclusiv femeile și copiii, făceau una ceva mai slabă pentru ei. Abia peste vreo sută de ani și-au dat seama că așa cum fierb berea, ca să fie mai sigură, ar putea fierbe și apa. Ce vrei de la ei, erau mereu mai mult sau mai puțin beți.

Nu se știe exact când au început englezii să facă bere, dar un lucru e sigur – berea e cea mai populară băutură din UK, după ceai, evident. Reprezintă 60% din tot alcoolul vândut în pub-uri, restaurante și hoteluri. E adevărat că în ultimii ani consumul de bere a scăzut, probabil din cauză că prețurile au crescut, însă berea și Anglia au mers mână-n mână de sute de ani, berea e parte din istoria lor și nicio taxă, impozit sau restricție nu au reușit să îi determine pe englezi să renunțe la sucul de orz sau să îl schimbe pe altceva.

 

Citeam într-un articol din The Guardian că taxa pe bere n-a fost niciodată populară în Anglia, dar mereu guvernanții au știut că poporul va plăti. Primul care a introdus un impozit pe bere a fost Henry al II-lea, în 1188. Și de atunci englezii tot plătesc. Azi s-a ajuns ca o halbă de bere să coste și 6 lire, la unele pub-uri. Mesajul ar fi fost întotdeana că o națiune care bea bere e una fericită și sănătoasă. Se pare că viitorul George al IV-lea, înainte de a deveni rege, a zis, cu mândrie –  Berea și carnea ne-au făcut ce suntem azi. Că azi azi i-au făcut mai grași și mai bolnavi, e partea a doua, carnea, nu berea, berea e sănătate curată. Are vitamine, minerale, fibre, scade colesterolul rău, deci scade riscul de infarct. Asta dacă nu bei cu butoiul. Și dacă bei cu el, ești prea beat să conștientizezi că ești bolnav deci tot e bine :-p

Nu se știe exact cum a intrat berea în Anglia. Unii zic că au adus-o romanii, alții spun că dimpotrivă, când au venit romanii, englezii erau deja specialiști în fabricarea berii. Inițial era făcută din cereale, apă și drojdie și se producea în ferme, gospădării, mânăstiri, berării și hanuri. În Evul Mediu berea a înlocuit apa, era mult mai safe, apa aducea ciumă, berea venea cu o stare de bine. Se pare că a fost o vreme când berea era servită chiar și la școală. Prin secolul 15 producătorii au început să folosească hameiul, adus din țările de jos, și așa a apărut diferența dintre beer și ale, cu hamei și fără.

Până în 1700 berea era luată direct din butoi. Dar nu-i așa că e mai bună rece? Beți sau nu, unii și-au pus mintea la contribuție și au inventat pompa care să permită comercianților să scoată berea din pivniță la tejghea. Și acum diferența dintre ale și bere nu e doar de gust, ingrediente și procedeu, ci și de temperatură. Berea e trecută, de la butoi spre halbă, printr-un sistem de răcire, ale-ul nu, de aia li s-a dus vestea că beau bere caldă.

londra, bere

Legenda spune că berea la sticlă ar fi apărut după ce protopopul de la St Paul, Alexander Nowell, și-a dat seama că lichidul își păstrează gustul intact dacă e închis în sticlă – omul se ducea la pescuit și cum nu putea pleca cu butoiul după el, punea un pic de bere în sticle mici, peste câteva luni a descoperit o sticlă uitată, culmea, berea era bună.

În secolul 18 berea și-a găsit nașul – ginul. Nu-i nimic, autoritățile (printre care unii cu berării serioase) au spurcat ginul, cu blestemul de a fi vinoavt pentru toate relele din lume, dar mai ales cu o taxă de toată frumusețea, și berea a revenit în scaunul de rege al băuturilor. A venit revoluția industrială, au apărut sute de berării, unele stau în picioare și astăzi. Cele mai populare beri, în secolele 18 și 19, erau stout și porter, negre, făcute din malț prăjit (strămoșii Guinness-ului). Și India Pale Ale era la modă – făcută inițial pentru export (darnici britanii ăștia, au dus și-n colonii), a revenit acasă pentru că cererea era atît de mare încât, în timp, a ajuns cea mai populară bere din țară. Se pare că e strămoșul bitter-ului.

Pe la sfârșitul lui 1800 consumul de bere a început să scadă. Apa, bat-o vina! Au apărut niște metode de filtrare deci era sigură și bună de băut. Au urmat restricțiile din primul război mondial și consumul a scăzut drastic, de la 36 de milioane de butoaie pe an, în 1913, la 13 milioane, în 1919. Și cele 36 de milioane de butoaie au devenit istorie, niciodată consumul nu a mai atins cotele de dinainte de război.

Eu cu ale-urile lor nu mă omor, rar găsesc ceva să-mi placă, în schimb lager nu refuz ever (mai nou sunt fan ale, nu-mi mai place lager-ul). Lager beer a fost introdusă în Anglia pe la jumătatea secolului 20, reprezenta 1% din piață, acum trece de 50 de procente. Prin anii 30 butoiul de lem a pierdut teren în fața celui de metal, sub presiune. Unii s-au bucurat, procedeul ar fi mai igienic și berea mai rece, alții au zis că se cam duce gustul deci tot aia veche e mai bună.

 

Na că m-am luat cu berea și am uitat de casă. Ham House a fost construită în 1610 și se pare că e una dintre cele mai frumoase case din Londra. Charles I i-a făcut-o cadou lui William Murray, baiatul de bici – pentru că fundul regal nu putea fi bătut, Charles avea un înlocuitor, numai când făcea câte o prostie, deci el greșea, William încasa. Și pe lângă lovituri de bici s-a ales cu casa, măcar atât.

English Heritage se laudă că Ham House arată ca acum 400 de ani. E foarte elegentă, mobila e de lux și era foarte modernă pentru perioada aia. De exemplu, are baie – cadă cu un fel de boiler, toaletă – una dintre primele băi construite în Anglia. Se pare că nu era neapărat folosită, dar era la modă, a fost un moft al fiicei lui Muray, are toată lumea bună, vreau și eu. Ba chiar a făcut una și pentru servitori.

Grădinile sunt superbe! La fel, păstrate ca în secolul 17. Până s-a inventat mașina de tuns iarbă era necesară o întreagă armată de grădinari. Ham House e celebră și pentru că a fost decor pentru mai multe filme, printre care și Anna Karenina, ultimul, cu Keira Knightley. Și se zice că ar fi bântuită. Buhuhu! N-am întâlnit nicio fantomă, erau probabil în pauză, era weekend.

Ham House e în Richmond, pe Ham Street. Cea mai apropiată stație de metrou e Richmond. Și de acolo, pe jos, cam 30-40 de minute, dar traseul, zic eu, merită, găsiți câteva rute AICI. Noi am mers cu autobuzul, ne-a lăsat la vreo 15 minute de casă, dar am plecat pe jos, și am trecut Tamisa, cu barca (o liră), spre Marble Hill House.

Intrarea costă 10,8 lire, 11,9 cu donație. Noi nu am plătit bilet pentu că (să mă laud că-s deșteaptă) avem National Art Pass, niște carduri care ne bagă gratis la vreo 400 de site-uri istorice din Marea Britanie. Costă 53 de lire pe an, dar am găsit o ofertă pe The Telegraph (sunt și ei buni la ceva) și le-am luat gratis, pentru amândoi. Am completat un formular și ni le-au trimis acasă. Sunt valabile doar 6 luni. Expiră luna asta deci trebuie să mă pun pe treabă, să profit de el cât mai pot.

 

PS: Dacă vreți să vedeți niște case vechi, frumoase, un cartier englezesc ca-n filme, coborâți la Kew Green (asta cu autobuzul) și mergeți spre Kew Gardens, printre case, nu pe strada principală. Și, dacă vă mai țin picioarele, înaintați spre Richmond. Ori printre case, ori pe malul Tamisei, coborâți pe lângă Kew Bridge și mergeți spre Richmond Bridge. Nu sunt case, dar e atâta verdeață și liniște de zici că nu ești în Londra (mi-a părut rău că nu am bicla la mine). E cam o oră de mers, dar la capăt, la podul Richmond, vă așteaptă răsplata – pub-uri, înghețată, sucuri a la Jamaica (e un nene ce face cocktailuri direct în nuci de cocos). Cu metroul, puteți coborî la Kew și mergeți pe jos spre Richmond.