La un moment dat s-a pus problema să stăm în Reading. Așa că weekendul trecut am zis ia hai să vedem noi Readingu ăla. Bine că nu s-a concretizat oferta că tare m-aș mai fi plictisit pe acolo.

reading

Oricum, am zis să mai vedem ce mai e pe lângă Londra, pe-aproape, cât mai putem, că mi-am book-uit sâmbetele de acum. Plus că a venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva…cu o umbrelă.

Aveam în plan să stăm toată ziua, dar am plecat după vreo 4 ore, ne luase și răceala. Adevărul e că mai toate cele erau închise. Aș fi vrut să văd mânăstirea, Reading Abbey, dar e în renovare. Are vreo 400 de ani, a fost odată important loc de pelerinaj, mai multe capete încoronate își dorm somnul de veci acolo. Se văd acum doar zidurile exterioare, pe partea cu canalul Kennet, sau pe partea cu biserica, restul…closed. Citesc pe BBC că e închisă din 2009 și că lucrările costă 8 milioane de lire! Nu e vorba doar de reabilitare ci de tranformarea zonei întregi, dar chiar și așa.

Așa arăta mănăstirea (și Reading) în  1410:

abbey

Frumos! N-a mai rămas mare lucru din ea, din păcate.

Bisericile erau închise și ele, cu excepția celei de lângă Forbury Gardens – se pare că acolo ar fi fost castelul din Reading (acolo e și leul, Maiwand Lion, simbolul orașului). Se lucra și în centru, în fața primăriei – o clădire frumoasă, victoriană, nu o poți vedea cum trebuie pentru că zona e semi închisă. Deci am cam nimerit noi prost.

La jumătate de oră de The City, cu trenul, Reading e cam cât un cartier al Londrei. E oraș universitar și mai nou e și un fel de Silicon Valley mai mititel, găzduiește ceva firme de IT. Centrul era foare animat, probabil fiindcă era weekend, în rest…o liniște de toamnă.

reading3

Centrul e aglomerat pentru că acolo e zona de shopping – străduțele sunt pline de magazine, plus un mall destul de maricel. Și terase de toate soiurile, pline de mușterii. Am vrut să mergem și noi la restaurantul lui Jamie, cel italian, dar nu mai aveau locuri, cică să revenim în vreo 40 de minute. Auzi, mie când mi-e foame, mi-e foame acu, nu în 40 de minute, hai pa. Era alt italian peste stradă. (mereu e full la Jamie, am mai încercat o dată, în Londra, și la fel, reveniți; nu știu cât e reclamă și cât e calitate, poate oi apuca să văd odată și-odată).

Fiind sâmbătă am nimerit la o piață, aveau printre altele și dulciuri franțuzești. Fericire mare, ia un ecler, și un flan, și…gata, gata, ajunge! Oricum, flan-ul ăla n-avea nicio treabă cu originalul. Eclerul era bunicel în schimb. In parc era nu știu ce eveniment organizat de primărie, printre altele dădeau, gratis, o tocană de cartofi cu salata de rucola. Era rândul cât zidul chinezesc. Dar mirosea așa de bine tocana aia…N-am avut liniște până n-am făcut și eu, acasă.

reading4

Tot în parc, o doamnă dădea lecții de salsa. Am făcut și eu vreo doi pași, dar am șters-o repede, deja devenea prea complicat pentru viața mea. Mi-am adus aminte de cursul de dans, prima și ultima ședință. Îmi place muzica, îmi place să dansez, da nu se prinde nimic de mine, parcă-s gard. Deci m-am dus eu la cursuri de dans. Și un baiat mic, slab, drăguț, a început să ne explice ce și cum. Părea simplu…îhi…nada, niente, rien, nothing, nici macar un pas! Praf eram.

Plus că, după ce că eram tufă, mă mai și vedeam din avion. Venisem direct de la serviciu și tocmai dădusem live niște informații de importanță majoră pentru țară, info pe care nu le poți da oricum, ci doar coafată și machiată, rău. Și mai aveam și niște papuci galbeni în picioare. Low profile deci. La un moment dat am renunțat, m-am pus pe bancă și am așteptat să se termine calvarul latino (eram cu niște prieteni, nu puteam pleca). Un coleg de breaslă tot încerca să mă ridice – hai mă, ai învățat tu legea salarizarii și nu prinzi doi pasi, nu se poate! Ba se poate.

Apoi m-am dus la zumba, în Franța. Noroc că plătisem abonamentul și că mă duceam cu o prietenă… Era un nene la recepție, mi-a povestit de toate româncele care vin acolo (erau vreo 3) și care mereu îmi zicea – ce faci? România poate mai mult de atât! Desole, România asta nu.

Să revenim la Reading. Chiar așa, să nu credeți că toți citesc pe acolo, mai ceva ca ăia de la Oxford, deși au și ei universitate, numele vine se pare de la “Reada’s people”,  Reada fiind un șef de trib, saxon (de fapt se pronunță /reding/ nu /reading/). Mi-au plăcut clădirile vechi, mai ales cele victoriene sau stilul Tudor (din centru) și plimbarea de-a lungul canalelor.

Era să uit, la Reading a fost închis și Oscar Wilde, în 1895.

DSC_0718

Orașul e la jumătate de oră de Londra, de la Paddington (unele trenuri fac o oră, cele de la Waterloo fac și o oră jumătate), biletul e cam 17 lire de persoană dus-întors (cam mult zic eu). Gara e la doi pași de centru (sunt două, dar înțeleg că cea de vest nu e foarte folosită).

Pozele sunt făcute cu telefonul mobil (apropo, la întrebarea eu cu ce fac poze?!, domnul meu a zis – Moamăăă ce viață o să fie! Că adică mă pierde mereu pe traseu). Aparatul foto e în pauză pe termen nelimitat, i-am spart lentila, mda am reușit performanța asta, și l-am dus la reparat în țară. Evident că a fost gata fix a doua zi după ce am plecat eu (mi-au zis minunații ăia de la Canon că durează o săptămână, dar a venit lentina cu melcul francez probabil).