Anul trecut, fix pe vremea asta, plecam spre Londra. Cu o amânare de vreo două săptămâni, cu rezervarea la hotel făcută pentru o săptămână, cu un pic de teamă (mare e orașul ăla!)  și cu două genți pline cu strictul necesar. Nu de alta, dar habar nu aveam când o să găsim un apartament. Cum e după un an? Mergeam săptămâna trecută pe stradă, pe la Liverpool Street – soare, dar rece, aglomerat, as always, zgomot – și mi-a trecut prin gând …e grozav orașul ăsta, dar nu știu dacă e pentru mine. Sau poate nu-s eu pentru el. Așa am simțit atunci. Acum…nu știu. Încă nu știu.

 

M-am obișnuit cu Londra (care chiar e mare, dar nu imposibilă, cum mi se părea la început), nu mai dau mașinile peste mine la trecere (ba chiar am observat că în București mă uitam numai invers, deci m-am sucit si eu cu mersul pe dos made in UK), m-am obișnuit până și cu ploaia și cu gândul că soarele iese rar (dar și când iese!). M-am obișnuit să merg cel puțin 40 de minute cu metroul, la început mi se părea un chin interminabil, acum am ajuns să mă mir de cât de scurte sunt distanțele în București și de cât de mare e metroul nostru comparat cu al lor.

Nu m-am obișnuit încă cu lirele lor minunate, atât de multe și mărunte (de ce le-or mai ține pe alea mici mici, că nu le mai folosesc, ca să mă zăpăcească pe mine de cap, de aia), și nici cu unitățile de măsură, de aia mă duc la piața numai să casc gura, de cumpărat cumpăr tot din Sainsbury. Încă îmi nenorocesc toți neuronii încercând să înțeleg ce zic unii, accentul bată-l vina, și unii vorbesc într-un hal…Știu, mulți au aceeași problemă când vorbesc eu. Mă uit la profii mei, uneori pot să jur că n-au înțeles nimic din ce zice unul sau altul, dar răspund yes, yes, se gândesc probabil că or pricepe ei până la urmă (suntem 11 în grupă și doar 3 englezi).

Tot mă ia frigul când îi văd în sandale în ianuarie, sincer nu știu cum rezistă oamenii ăștia, unii umblă ca vara. Încă îmi blestem zilele când cumpăr ceva de mâncare și dau de curry, ingredient național aș putea zice, e peste tot. Nu mai am problema nu găsesc, mâncare adică, găsești orice (bani să ai), trebuie să știi unde să cauți. 

 

 

E mare Londra, e uriașă, dar, spre mirarea mea, nu m-am rătăcit ever. Citeam acum ceva vreme un articol scris de o americancă ce a locuit mai bine de 10 ani la Londra și zicea că mereu se rătăcea. Deci există una mai amețită ca mine. Nu ai cum să te pierzi, peste tot sunt hărți, indicatoare. Sau întrebi, simple as that.

Tot ea zicea că britanicii sunt reci, nu ai cu cine schimba două vorbe. Așa e, nu sunt foarte vorbăreți, răspund scurt și la obiect, salută și atât. Nu fac small talk. Ceea ce mie -mi convine, comparând cu Franța unde eram nevoită să fac conversație oriunde și cu oricine. Da de unde ești, da ce faci?, da ce-ai mâncat aseară….ajunsesem la un moment dat să fac pe proasta – I don t speak French. No? Rien? Dădeam din cap, I don t understand și scăpam. Dacă vrei small talk, te duci la pub. Acolo toată lumea e prietenă cu toată lumea, după 2,3,4 beri. Probabil că pentru unii e frustrant, să nu ai cu cine schimba două vorbe, și cred că e destul de greu să-ți faci prieteni, de bere măcar, dar eu oricum sunt antisocială așa că nu mă deranjează. E drept însă că simt uneori nevoia să vorbesc cu cineva, să ies…ei, n-a murit nimeni din asta. Ne avem unul pe altul.

Britanicii sunt politicoși, aud mereu asta, zic sorry, zic thank you, please. Da, zic, și mai zic și How are you today? Dar they don’t give a rat’s ass, adică li se cam rupe de how are you, totul e de formă, nu știu cât e politețe și cât e obișnuință. Sau chiar ipocrizie uneori. N-am auzit atâta sorry în viața mea, dar mă îndoiesc profund că chiar le pare rău, dacă dau peste tine, de exemplu. Și să-i vezi pe civilizați cum dau năvală în metrou cu ochii la un loc liber. Cred că s obosiți după 8 ore de stat cu fundul pe scaun, că cei mai mulți politicoși care mai că te dau jos ca să prindă un loc, sunt angajați ai multinaționalelor. Nu există să dea locul, l-am prins, al meu e, poa să stea-n fața mea un bătrân, o gravidă, nu-i văd, mă fac că citesc. Dacă se ridică vreounu, ori e arab, ori e est european. Ferească Dumnezeu să n-avem ce mânca într-o zi, or să treacă civilizații peste noi cu tancul. Sincer mi se pare trist că după atâția ani de bunăstare sunt la fel de civilizați ca noi, de exemplu, sau nici atât.

Oricum, centrul e total diferit de restul Londrei. În zona 1 e nebunie curată pentru că e foarte aglomerat, dar la mine, de exemplu, zona 3, e altă viață. Cum te văd la trecere, cum opresc mașina, oamenii salută când urcă în autobuz, la magazine e ceva mai liniște și vânzătorii sunt parcă mai amabili. Dar repet, totul e formal. În orice caz, prefer politețea asta formală decât morala comunistă de la ghișeele din România, privirea sictirită, răspunsul în silă, repezeala sau nesimțirea. Că mulți dintre ei or zice după ce plec – imigranții naibii – nu mai pot eu de asta, dacă atât îi duce capul e fix problema lor, măcar nu-mi stric ziua din cauza unui frustrat, needucat sau prost.   

 

 

Când am fost ca turist mi-a plăcut valul de oameni la costum, și mai toți tineri, acum….e ca-n filme de groază, când îi vezi pe toți parcă trași la indigo, la costum, în culori închise, politica scrisă sau nescrisă a firmei. În schimb au adidași, că și-i pun la pachet, asta îmi place la ei, că-s practici, mi se par super simpatici când îi văd la metrou în costum, sau cu fustă, ciorapi și adidași. De fapt aici fiecare umblă cum are chef, e o mare de oameni atât de diversă încât poți să ieși cu sacu-n cap din casă. Că eu tot mai întreb oare merge asta?! Ești la Londra, merge orice. Asta apropo și de faptul că am văzut tot felul de articole cu ce să te îmbraci la Paris, Madrid etc. Deci cu ce să te îmbraci la Londra? Cu…haine?! Cred că ai face vâlvă doar dacă ai ieși în fundu gol, deși nu garantez.

Așadar cum e un an mai târziu? E mai cald. Anul trecut am tras un frig! Acum …parcă vine primăvara, chiar am văzut niște copăcei înfloriți. Asta ca să vedeți că m-am integrat, vorbesc de vreme.

PS: în cazul în care sunteți noi pe aici, nu, n-am plecat de nebuni, domnul începea munca pe 21, nu mai avem vârsta și nebunia necesare pentru a pleca doar cu vise în bagaje:)