White Cliffs of Dover: welcome to France

De fapt nu voiam să mergem la Dover, ci la Canterbury. Dar pentru că era bank holiday și eu am dormit în papuci, toate hotelurile erau fully booked. Hai la Dover, că nu-i departe, și oricum n-avem ce face acolo trei zile, dăm o tură de white cliffs, vizităm castelul și ne facem veacul la vecinul Canterbury. Asta fu socoteala de acasă. Cea din târg…

Da, Dover e mic. Da, e oraș port, e oraș industrial, e aglomerat, canalul e tăiat zilnic de zeci de ori de feriboturi ce fac naveta între UK și Franța, portul e parcare pentru nave de croazieră, și ferească sfântul să intri cu mașina în intersecția spre Folkestone. Dar, căci există un dar, Dover e și un loc fain. Nu numai că am stat toate cele trei zile acolo, dar nici n-am apucat să vedem tot. E drept, și pentru că am fost leneși, am prins vreme bună așa că am lenevit pe malul mării. Vreme bună adică vreo 17 grade.

Fix în ziua aia când telefonul arăta multe grade și la nivelul nisipului, sau mai bine zis al pietrișului, se jucau valuri de fata Morgana, vorbeam la telefon cu un prieten care, evident, întreabă cum e vremea. Caaald, stăm în tricou, am fost la plajă, 17 grade! Da, și aici a fost cald, 28 de grade! Au pălit alea 17 ale noastre ca un balon care scapă aer brusc. Da’ știi ce, nu numai că am făcut plajă, dar ne-am și bronzat! Sic! E clar, ne-am stricat, în curând o să ajungem să luam în foarte serios anunțul de „atenție, caniculă!, beți apă!”, la 22 de grade, în loc să ne hlizim, ca vara trecută. Deși încă n-am ajuns să facem baie pe vremea asta, cum făceau câțiva curajosi, dis de dimineață. Deci încă nu suntem pierduți :-p 

Dover, spre Folkestone

Dover, cu ochii spre Franta

Chiar ne-am simțit ca în concediu la Dover, cred că marea și pescărușii sunt de de vină, și faptul că hotelul era lângă plajă, cu vedere la albastrul-verzui, peste care se zărea Franța. E adevărat că orașul nu e cine știe ce, e mic și a tot fost dărâmat și reconstruit în nenumărate rânduri, asta înseamnă că mai totul e relativ nou, dar la capitolul drumeții Dover rules.

Nu numai că poți merge pe stâncile de calcar spre far sau și mai departe, spre Deal (cam 3 ore), sau de ce nu spre Sandwich, vreo 5,6 ore, dar e plin de trasee pe stânci și în direcția opusă, spre Folkestone. Pe White Cliffs of Dover ne-am oprit după far, se vedea Deal, dar am zis hai înapoi, nu de alta dar trebuie să ne mai și întoarcem. Iar spre Folkestone, am urmat indicatorul spre countryside (sunt peste tot prin oraș), și după ce am urcat muuuulte scări, am admirat orașul de sus și am ajuns printre tranșeele făcute de englezi ca să pună pe fugă francezii conduși de Napoleon, tranșee extinse în cele două războaie mondiale, de fapt toata zona de coastă e plină de tuneluri, Dover era important punct strategic.

Am urcat pe stânci și ne-am uitat cu jind spre Folkestone, să mergem, să nu mergem, dar am zis că mai bine ne întoarcem la plajă. E o pasarelă ce taie calea ferată și te duce pe fâșia de nisip (da, acolo era și nisip) dintre port și stânca spartă de tren. Dacă intri dinspre oraș, pare urât, trebuie să înconjori tot portul, intersecția, treci pe lângă niște depozite, dar apoi bucata de pământ e chiar faină și era aproape goală.

Dover, bucata de plaja de dupa calea ferata

Nici bine n-am ajuns sus că au început să ne bipuie telefoanele. Eram deja în roaming, welcome to France! Ce n-a reușit Napoleon, a reușit rețeaua. Se pare că semnalul francezilor e atât de puternic încât trece canalul și revendică stâncile din Dover. Nu știu sincer cum pot suporta englezii o așa rușine, mai ales că Dover și stâncile lui albe au ținut la distanță francezii când Napoleon se gândea serios să treacă apa și să cucerească Anglia.

Astăzi francezii trec canalul frecvent. Nu mai vor pamântul englezilor, doar banii lor, piețele sunt pline de produse franțuzești. Ceea ce nu-i rău deloc, la câte porcării mănâncă oamenii ăștia. Atât de mulți francezi sunt în Dover încât mai toate indicatoarele sunt în engleză și franceză. Ba chiar sunt și buticuri franțuzești, plus că restaurantele servesc și bucate a la France (bouillabaisse, de exemplu). Napoleon ar fi mândru.

Mărturisesc că eu de Seven Sisters n-am auzit până n-am ajuns la Londra, dar de White Cliffs of Dover știam. Cum și de unde, habar n-am. Și deși sunt mai vestite decât cele de la Seven Sisters, parcă tot la surori e mai fain. Nu știu de ce, nu sunt foarte diferite, poate pentru că prima oară am fost la cele de lângă Brighton. La Seven Sisters ai  mai multe locuri unde poți coborî spre plajă, plus că traseul e ceva mai solicitant, la Dover e mai facil, sunt cărări peste tot. La Seven Sisters e plin de ferme, deci stâncile sunt foarte populate prin unele părți – oi, vaci, iepuri, lebede, cocostârci, nu doar turiști. La Dover în schimb pasc caii și e ceva mai aglomerat, poate și pentru că traseele sunt mai accesibile.

Dar nu mă mir că stâncile albe de la Dover sunt mai cunoscute, stau la poarta de intrare în Marea Britanie, au poziție strategică, au fost folosite în ambele războaie mondiale. Încă din epoca de fier ar fi existat fortificații pe stâncile de calcar. Castelul, ce veghează canalul îngust care desparte regatul de Europa, e vechi din secolul 11, evident că au mai distrus/adăugat de-a lungul timpului (n-am mai ajuns, am urcat într-o zi, dar deja se pregăteau să închidă, era program scurt). 

Stâncile sunt încă albe pentru că erodează natural, acolo unde au făcut diguri, pentru port sau pentru calea ferată, sunt verzi sau maronii. Asta apropo de ce ziceau cei de la National Trust, care dețin ambele părți de coastă, că stâncile trebuie lăsate să erodeze natural chiar dacă asta înseamnă că vor ajunge în mare, de unde au și ieșit, și Anglia va fi tot mai departe de Franța. În ultimii ani, din cauza vremii capricioase, bucăți întregi de stânci se prăbușesc în apă. Ultima oară marea și-a luat tributul în iarna lui 2012.

N-am coborât la plajă de pe white cliffs, există la un moment dat o scară destul de abruptă ce duce la o fâșie de pământ, dar am admirat de sus stânca ce își împrăștie albul în mare.

__________________

Dover e la aproximativ o oră de Londra, St Pancras, deși sunt trenuri care fac și două ore, biletul costă în jur de 30 de lire, dus-întors. Gara e la cel mult jumătate de oră de baza stâncilor, lângă plajă, vis-a vis de stația de ferry. Tot atât e și până la castel.

Citește și Seven Sisters, sub asediul mării