Pietrele la rinichi ne-au pus pe butuci vacanța italiană, dar pentru că deja ne luasem liber o lună, am zis asta e, stăm acasă, mergem prin orășelele din jurul Londrei, poate chiar prin St Ives, sau de ce nu, în Scoția. Fix atunci au început lucrările la șantierul de lângă noi – ne-am trezit luni dimineața cu o horă di la Moldova de duduia cartierul (muncitorii erau români și moldoveni), la amiază ne-au servit o BUG Mafia, a doua zi s-au potolit, eram sigură că nu durează mult până se plânge cineva, la cum urla muzica – apoi au început să sape și să dea găuri de se clătina casa. S-a mai stricat și vremea, se anunțau ploaie și frig pentru următoarele două săptămâni, i-am zis soțului, gata, ia pietrele și hai!
Hai, da unde? Că de zburat cu avionul exclus (i-a interzis medicul), undeva unde putem ajunge cu trenul și avem apă + vreme bună. Franța era cea mai la îndemână, ne-am uitat pe google maps, parcă Marsilia e prea departe și ne-ar trebui o mașină, la fel prin jurul Montpelierului, plus că pe acolo am tot fost, hai la Bordeaux!
Toată lumea se duce la Bordeaux pentru vin, noi ne-am dus pentru plajă. Încet, încet să nu deranjăm pietrele la rinichi, și cu transportul în comun, pe principiul dacă se pornește vreo una la vale, măcar nu-i la volan. C-am ajuns mai puțin pe la plajă e partea a doua.
Nici n-am visat noi că ajungem la Bordeaux. Nu știam mare lucru despre oraș, am zis că mergem la fața locului, unde vedem cu ochii, n-aveam în plan să vizităm ceva anume. Și nici nu pot să zic c-am vizitat mare lucru, ieșeam dimineața de la hotel și o luam la pas pe malul râului, spre centru (am luat hotel lângă gară, să avem legăturile către plaje aproape). Pe malul apei m-am simțit ca-n Londra, căci râul Garonne e la fel de mâlos ca Tamisa. Am intrat în ce ne-a ieșit în cale și avea ușa deschisă (catedralele pot fi vizitate gratuit), am bătut străzile pline de clădiri grandioase de nu știu câte ori, ne-am oprit în fiecare seară să căscăm gura la copiii ce se bălăceau la Miroir d’Eau (așteptau cu sufletul la gură să pornescă apa și apoi nu mai reușeau părinții să-i scoată de acolo), am intrat în orice boulangerie mai ochioasă ca să încercăm vanilatele canneles de Bordeaux însiropate cu rom (oare la ăștia cum or fi?hmmm, parcă erau mai bune la ăilalți). Am lenevit la iarbă verde, am încercat moules au Roquefort cu cartofi prăjiți câți poți mânca, am testat un pic vinul regiunii, am vizitat și La Cité du Vin, pentru clădire – e relativ nouă, iese în evidență – nu pentru vin (nu ne dăm în vânt după vinul franțuzesc). Am luat micul dejun la piață, activitatea noastră preferată, când suntem prin Franța, Spania sau Italia – marché des Capucins e cea mai mare piață din oraș și pe lângă fructe, legume, brânză, pâine, pește și fructe de mare, se găsesc și cafea, dulciuri, sandwich-uri, diverse chestii gata făcute, perfecte pentru mic dejun sau prânz, la fața locului sau la un picnic pe malul râului.
Și tot întâmplarea ne-a purtat spre locul care ne-a plăcut cel mai mult – Darwin Ecosysteme. Ne plimbam pe malul apei și am zis ia să trecem și pe partea cealaltă, mai puțin intereresantă, dar mai verde și mai liniștită. Mi-a sărit în ochi un zid plin de graffiti cu maimuțe, vreau poză cu maimuța!, și am ajuns la niște foste barăci militare transformate în hub organic, eco, bio, green, hipster.
Un singur lucru am vrut și eu să fac la Bordeaux, să urc în turnul St Michel. Eh, fix asta n-am mai apucat, ba era închis, ba mi-era lene, ba am timp mâine…Ar fi cel mai înalt turn din regiune, și era mereu liber, spre deosebire de turnul Pey-Berland, unde am prins coadă ori de câte ori am trecut pe acolo. La St Michel biletul costă 5 euro, 6 euro la Pey-Berland.
Ne-a plăcut atmosfera de oraș viu, autentic, erau și turiști, dar nu extrem de mulți, aglomerat, însă nu peste măsură, plin mai degrabă de localnici decât de vizitatori, animat, plin de baruri, restaurante și evenimente. Mi s-a părut genial că au pus vinete, varză, roșii, bostani și ardei în spațiile verzi din buricul târgului, și că au locuri de promenadă peste tot. Ne-a plăcut Bordeaux, deși nu pot să spun că m-aș întoarce neapărat, dar ne-am simțit bine acolo. Însă pentru ce-i prin jur – sate pitorești și o coastă cu plaje superbe – sigur m-aș întoarce.
La plajă lângă Bordeaux
Știam de Coasta de Azur și de Cote Bleue, și le-am tot colindat, însă trebuie să recunosc că de Cote d’Argent nu auzisem. Așa se cheamă bucata de coastă de la malul Atlanticului, la sud-vest de Bordeaux, plină de plaje imense, cu nisip fin, tăiate de fâșii de apă, mărginite de pădure, rezervații naturale, și mai puțin aranjate de mâna omului. Coasta e mare și diversă, sunt vreo 25 de stațiuni pline de locuri faine, cred că nu-ți ajunge o lună să treci prin toate, și ai nevoie de mașină – se poate și fără, dar e mult de mers cu autobuzul, și nu ajungi peste tot, noi de aia am renunțat la multe locuri, ajungeam să facem și 3-4 ore pe autobuz, dus-întors, de la Bordeaux. Las un site cu toate stațiunile de pe coastă, dai click pe fiecare în parte și ți-arată plajele.
Până la urmă am mers doar la Arcachon și la Dune du Pilat, pentru că dunele sunt de neratat, dar și pentru că nu-s deloc peste mână. Am luat trenul de la Bordeaux la Arcachon (aproximatv o oră, biletele sunt mai ieftine online decât la aparate, 15 euro/persoană, dus-întors) și apoi autobuzul spre dune (1 euro/călătoria, 3 euro bilet valabil o zi – e bun dacă vrei să te oprești pe traseu). Foarte aglomerate ambele, și dacă în tren e destul loc, la bus, dacă nu ne mișcam repede, nu mai urcam, chit că ne-au băgat ca pe sardele.
Am văzut dune de nisip mai întinse, în Fuerteventura, de exemplu, dar niciodată atât de înalte, ar fi cele mai înalte din Europa. Cocoașe de nisip cât un munte, prinse între pădure de pini și Atlantic.
Nisipul e super fin, iar cu cât de apropii de apă, spre plaje, își schimbă nu doar culoarea, ci și consistența, e și mai fin! Foarte faină zona, pentru plimbări, cu barca sau la picior, și stat la plajă. Era extrem de aglomerat, probabil că așa-i tot tipul vara, însă dacă te ține să mergi un pic mai departe pe dune, nu-i ușor, mai ales la urcat, poți să fii și aproape singur.
Ne-am întors pe jos, vreo 3 ore până la gara din Arcachon, printre vile cochete, pe ritmuri de cigales (zbârnâiau copacii!), ne-am oprit pe traseu ori de câte ori am văzut că drumul se termină în vreo plajă, ba am pus și de-un picnic pe malul apei, după ce-am găsit un magazin care vindea brânză, fructe, legume și baghete.
Are și Bordeaux-orașul un fel de plajă, plage du Lac, pare mai mult o bucată de verdeață pe malul râului, n-am mai ajuns nici acolo.
Saint-Émilion, nu doar vin
Planul de acasă a fost plajă, plajă, plajă, însă toți amicii cu care am vorbit cât am stat în Bordeaux s-au oripilat când le-am spus că nu mergem la Saint Emilion. Pe bună dreptate, e superb!, și e ușor de ajuns cu transportul în comun (trenul până la Libourne și apoi autobuzul, cam o oră, 15 euro/persoană, dus-întors).
Toată lumea umbla cu sticle de vin în brațe, e plin de vinării și domenii, noi după macaroane (macaron de Saint Emilion) și din turn în turn. E fabulos satul de la înălțime! Și dacă la Tour Du roi (2 euro) era ceva lume, turnul catedralei l-am avut doar pentru noi – am mers la oficiul de turism, am lăsat cartela de la hotel și doi euro de persoană, și am primit singurul rând de chei, cu indicația să închidem ușa după noi, că mai trag unii de ea.
Am luat prânzul la mânăstirea Cordelierilor (poate fi vizitată gratuit), ne-am vânturat printre domenii, și am făcut o tonă de poze, e extrem de pitoresc locul, nu mai văzusem de ceva vreme un sătuc atât de cochet, de când băteam satele din Provence în fiecare weekend.
PS: am fost la Bordeaux în vara lui 2019, când încă mai puteai cumpăra bilete de pe o zi pe alta, te puteai urca în tren sau avion și pleca în lume, abia în aprilie 2020 am apucat să public articolul, că tot e lockdown din cauza nenorocitului de coronavirus. Nu știu când și cum om scăpa și de ăsta, dar sigur va veni și ziua aia, și atunci, dacă te apuci de planuri de vacanță, poate pui și Bordeaux pe listă. Stay safe!