Primele zile în Franța, cum închiriezi apartament, două vorbe despre francezi.

eu2_fhdr

Urăsc să mă despart de oameni, locuri, lucruri. Poate de aceea mai am și acum în debara sandalele roz, incomode de te apucă plânsul, dar atât de frumoase. Cu siguranță tot de aceea cu chiu cu vai am aruncat la coș cizmele cărămizii, mai mai că-mi venea să mă duc să le iau înapoi. De aceea când am plecat de la orice loc de muncă am facut-o greu, cu părere de rău, deși a fost alegerea mea. Și de aceea am știut, de cum am aflat că plecăm din Franța, că îmi va fi dor de ea.

Cei care ați mai trecut pe aici ați văzut că nu prea iubesc francezii, că am bodogănit zile întregi despre sistemul lor de sanatate, despre atitudinea pe care o au față de străni, că-s dezinformați, naționaliști, rasiști, etc, (oricum nu s-a inventat încă lucrul care să scape de gura mea), dar au si bile albe. Destule. Și țara în care au avut norocul să se nască e una dintre ele. Minunată de vizitat. De locuit….noi am zis pas. Dar chiar și așa, mi-a fost dor imediat ce am ieșit din orășelul în care am locuit doi ani și care nu prea mi-a plăcut, la gândul ca probabil nu voi mai reveni niciodată.

 

Și mi-am adus aminte de ziua când am sosit acolo. Habar nu aveam unde mergem. Noroc cu google. Am văzut noi pe acolo Martigues, Fos sur Mer, Port de Boc, Marsilia. Cum arată, câți locuitori au. Deci ne-am luat catrafusele și am plecat. Cu două genți uriașe după noi, cu alte două mai mici în spate, îmbrăcați gros, că la noi era iarnă în toată regula la sfârșitul lui ianuarie, curioși, entuziasmați, dar și un pic speriați.

Nu vă mai spun că am aterizat pe Marseille-Provence și parcă eram veniți de la Polul Nord. Iar când am ajuns în gara la Marsilia deja stăteam cu hainele în mână și căscam ochii la doamnele cu fustă și balerini, unele chiar fară ciorap, și la un domn în pantaloni scurți și papuci. La fel de mirați ne-am uitat la copacii verzi, la palmieri, la rondurile cu flori, pe drumul de la aeroport spre gară. Ce vreți, eram pentru prima oară-n Franța.

Bun și unde stăm? Am rezervat, încă din țară, o cameră la hotel, în Martigues, și a doua zi ne-am apucat de căutat apartament. Să cauți apartament de închiriat în Franța e ca și cum ai juca la loterie, rar câștigi. Probabil că la Paris e mult mai complicat, dar nici cu Sudul nu mi-e rușine. Citisem într-o carte că singura soluție de a găsi cazare decentă la Paris e să te combini cu o franțuzoiacă/un francez. Dar noi eram deja doi așa că nu mai era loc de un al treilea, fie el și francez/franțuzoiacă posesor/posesoare de apartament.

martigues13

 

Ne-am cazat așadar în Martigues, la un hotel micuț, departe de centru. Gara din Martigues e în afara orașului deci asteaptă autobuzul. Care? Care o veni. Nu prea ne-am documenat noi cum trebuie, că am lucrat până în ultimele zile și oricum eram cam cu debusolați (chiar plecăm?!) Am urcat în autobuz, șoferița ne-a aruncat o privire de killer milos (nu ai voie cu bagaje voluminoase deci bine că ne-a luat) și când am întrebat-o de hotel s-a prins că suntem de pe altă lume, a sunat alt autobuz, că trebuia să schimbăm, ne-a așteptat șoferul, și am ajuns în sfârșit la hotel. Cu oasele rupte de atâtea bagaje urcate/coborâte din trenuri și autobuze.

De ce nu am luat un taxi? Păi ce credeți că la francezi stau taxiurile așa pe stradă? Nu, acolo suni (deci număr ioc), zici unde ești și unde vrei să mergi, și ei te anunță dacă pot și în cât timp pot. Minutele francezilor sunt mai lungi decât minutele noastre deci răbdare, multa răbdare. Mayle zice așa în Un an în Provenceîn Provence timpul este o marfă foarte elastică, până și atunci când este definit în termeni clari și hotărâți. Demain înseamnă cândva săptămâna asta… Și taxiurile sunt destul de scumpe.

 

Să revenim. Hotelul a fost ok. Tipa de la recepție ne-a privit și ea cu milă când i-am spus că vrem să închiriem un apartament în Martigues. E jale cu închiriatu, ne-a zis, puține și scumpe, mai toate-s prin agenții, sau mergeți prin oraș și uitati-vă la case, unii mai pun anunțuri. Dar, zice ea, mai bine stați la hotel, și cred că o să stați ceva vrema la hotel. Deja mă apuca groaza, nu doar din cauza ideii de hotel, a camerei mici și inghesuite (ca în mai toate hotelurile franțuzești), dar și pentru că se duceau cam mulți bani pe cazare.

___________________

Pauză: Asta era piesa pe care o auzeam în fiecare dimineață la micul dejun. Mi-a rămas în cap și mereu când o ascult mă duc cu gândul la primele zile în Franța. Mă văd în sala de mese, cu cafeaua în mână, cu toată ziua în față, cu emoția plecării, sosirii…Și mă gândeam – avem toți același soare…ce frumos, faini francezii ăștia. Aveam să aflu că realitatea e departe de mesajul cântecului…

________________

Așadar hai să căscăm gura prin oraș. Nimic, evident. Dar se poate să ai noroc, avem niște amici care au găsit apartament în Fos fix așa, uitându-se în sus pe străduțe. Noi n-am găsit. Hai la agenții. Am trimis oricum mailuri încă din țară, nu ne-a răspuns nimeni, nici proprietari, nici agenții. Am aflat apoi că internetul e așa o chestie….personală în orășelele din Sudul Franței. Avem acasă, mai stăm pe facebook, mai jucăm un joc, avem și la muncă, dar e ca să fie. Și la instituții e la fel, mai ales la cele de stat, trebuie să te duci acolo, dacă dai mail… intra în spamul franțuzesc și nu mai iese in veci. Deci insistați, insistați, insistați.

Credeți că personal am rezolvat ceva? Da de unde. Am fost, am vorbit, am lăsat număr de telefon, am sunat înapoi, nu ne-au căutat nici până în ziua de azi. Deși își iau comision prima chirie, adică minimum 400 de euro. Am aflat apoi că francezul apreciază mai mult comoditatea decât banul.

Nu mai știu cine ne-a zis să încercăm la oficiul de turism. Există acolo un ghid cu apartamente de închiriat, majoritatea pentru sezonul turistic, dar sunt unii care inchiriază pe termen lung. Ne-am uitat, am găsit câteva, sunăm. Franceza mea de baltă, engleza lor lipsă, deci minunat. Mai ales când îmi dădeau numere de telefon. Niciodată nu am înțeles de ce francezii zic numerele câte două sau chiar trei. Și repede. Deci ai luat număru? Desigur!

Am găsit până la urmă o doamnă ce avea două studiouri  în Martigues, se ocupă monsieur Charles de ele, agent imobiliar. Ne-am întâlnit cu monsieur Charles și ce să vezi, tocmai am avut o vizită, și ne arată domnii de lângă el, l-au luat. Îmi venea să mă reped fix în gâtu domnilor. Vâzându-mi parcă venele umflate, monsiuer Charles zice – mai am unul. Allons-y! Nu ne-a plăcut, urât și scump. Și tot am sunat, ba s-a dat, ba e valabil peste o lună, ba nu răspundea nimeni.

N-avem succes în Martigues, să încercăm la vecinul Port de Bouc. Bună ziua, mai e valabil anunțul? Da. Am putea să vedem apartamentul? Desigur, de câte persoane e vorba? Două. Și de unde sunteți?  Din România. Aaaaa (sunt români)…stați că vi-l dau pe soțul meu. Bonjour. Bonjour.  Știți nu am vrea să -l închiriem chiar acum, am vrea să-l renovam, au revoir. Beeeep!

Am mai nimerit și în weekend, că eu am lucrat până am plecat, deci nașpa. Francezii nu răspund la telefon în weekend nici dacă îi sună Sarkozy, iar duminica autobuzele stau pe loc. Și v-am zis că hotelul era departe de centru. La picior așadar. Se uita lumea la noi ca la urs. M-am prins după o vreme că mersul pe jos nu e preferatul lor, nu se duc nici până la boulangerie  fără mașină. Deci dacă mergi pe jos ori ești turist, ori ești sărac, ori ești ciudat.

Înapoi la hotel. Asta e, stăm și luni o luăm de la capăt. Am dormit de la 8 la 8, ca niciodată în viața noastră. Oricum, eram obosiți, știți cum se lucrează în România, dar am nimerit pe mâini bune, francezii sunt specialiști în relaxare. Dacă ai muuuult timp liber și nu știi ce să faci cu el, dă-l unui francez.

Va continua în limita stocului disponibil. Și pentru ca s-a amânat cu câteva zile plecarea la Londra cred că stocul va fi plin 🙂

port de bouc