Don Juan e francez, să ne pupăm mult și des

 

Londra e plină de francezi, nici aici nu scap de ei. Și mă gândeam zilele astea că trebuie să pun mâna pe un ghid Routard pentru Anglia. Să vă explic de ce. Înainte de a pleca în Portugalia am împrumutat un astfel de ghid de la o amică, braziliancă stabilită în Franța. Și pe lângă salut, transport, mâncare, am găsit și secțiunea de agățat. Pentru că Don Juan nu e nici spaniol, nici italian, e francez!

Zicea așa la ghid (am scris atunci pe blogul numărul doi, că doar nu vă închipuiți că am memoria atât de bună):

Vacanțele sunt și pentru a cunoaște oameni. Frumoasele portugheze și arătoșii portughezi vor fi încântați să vă cunoască. Nu ezitati să frecventați terasele din vecinatatea universităților portugheze. Ca să începeți discuția spuneti: Nu cunosc foarte bine noptile portugheze și mi-ar plăcea să le vad cu dv.

Succes garantat nu? Stați că mai au francezii și alte replici de dat pe spate – ce ochi frumosi aveti! Sau, țineți vă bine, în afară de a fi sexy cu ce te ocupi?. Original! Scrie la ghid și cum să ceară numărul de telefon, ca să fie treaba completă. Iar dacă nimic nu funcționează – mai încercați, oricum veti fi un succes cu accentul frantuzesc! Și dacă nici așa nu merge atunci e clar, frumoasa portugheză e dusă. Asta e de la mine. Și apoi mă întreb de unde au atâta încredere în ei… că, cu niște mici excepții, nu s rupți din soare. Ghidurile-s de vină.

 

M-am distrat copios cu lecția de portugheză așa că am întrebat o pe Jaqueline dacă nu mai are vreun ghid pe acasă. Avea. Spaniol.

Dacă ați venit în țara lui Don Quijote fără îndoială că nu ați venit ca să stați închis în camera de hotel. Schimbați câteva vorbe cu un necunoscut, vorbiți despre flamenco cu o grațioasă dansatoare…Faceti așadar cunoștință și, de ce nu, chiar mai mult. (…) Vești bune, spaniolii adoră francezii.

În cazul în care nu știați, toată lumea adoră francezii. Spuneți-vă numele <me llamo> și adăugați <soy frances> și mai ales din Paris!(din Paris, ați înțeles da?) formula magică ce nu trebuie uitată. Gândiți-vă, Paris orașul luminilor, nu există nimic mai romantic. Sena, turnul Eiffel, Notre Dame…și mai ales rămâneți fidel reputației de french lover, un barbat galant și atent. 

Dacă vi se adreseaza întrebarea <?estudias o trabajas?> mare atenție! Interlocutorul vrea doar să știe dacă sunteți student, și atunci locuiți cu părinții, sau lucrați și aveți propriul apartament.

 

Deci nu mai poți, domle, să faci small talk cu francezu că orice ai zice se traduce la fel – voulez vous coucher avec moi. Mai scrie la biblia turistului de Franța că pot agăța peste tot și li se explică cum să zică în spaniolă te iubesc, nu pot trăi fără tine și alte formule de adâncă inspirație.

Și mă întreb cum o arăta secțiunea de agățat în UK? Cred că e simplu – dă-le bere până pică. Numai că aici apare o mare problemă – francezul e zgârcit. Deci de unde bani de bere? Asta e, face și el un sacrificiu o dată pe an, plătește berea sau rămâne… fără vacanță.

Ziceam atunci că o să caut ghidul pentru România. Nu l-am găsit. Dar mai caut, că tare s curioasă cum agață francezul în România.

provence

La ghid nu scrie și cum să reacționeze când sunt respinși, nu există așa ceva, de ce să înveți ceva inutil?! Eram într o zi cu o prietenă, ne plimbam prin Martigues. Era cald afară, profitam de vreme și mai vorbeam una alta. Nu, nu -i adevărat, cine se plimbă așa degeaba pe malul apei? E clar, te caută pe tine, cel mai frumos bărbat din Franța și din lume.

Vine un Don Juan și ne bagă placa – ce faceți, vă plimbați? Noi, obișnuite cu șarmul franțuzesc, we don t speak french. Merge în 99% din cazuri. Ală era 1%. Vorbea engleză, inteligentul. Că n-a mai vorbit engleză de vreo doi ani, când a fost în Madagascar (și noi atunci trebuia să cădem pe jos), că pregătesc iahtul să plece în Ibiza, într-adevăr își făceau de treabă pe la un iaht (și noi ar fi trebuit să fim probabil deja pe iaht urlând spre Ibiza). Numai că noi l-am lăsat să vorbească singur și ne-am continuat conversația.  Nu pot să vă descriu reacția, imaginați-vă o fetiță de liceu care își flutură coada și pleacă îmbufnată.

Stați așa, că vine Don Juan cu numărul 2 pe tricou, colegul de iaht. Nervos, nevoie mare – am înțeles că sunteți cam irascibile. ?! Da, mi-a zis prietenul meu că nu l-ați băgat în seamă. Ei poftim! I-am spus civilizat că le mulțumim pentru atenție, dar avem ceva de discutat. Nimic mai urât ca o gaină ce se crede cucoș. Se cere o continuare la ghidul retard, parton routard.

 

Și dacă tot am ajuns la chestii …intime? să vă povestesc despre pupatul franțuzesc. Nu french kiss, potoliți-vă. În Sudul Frantei pupatul e ca salutul. Dacă acum faci cunoștință cu un om, el îți nu îți va întinde mâna, ci te va pupa pe obraji. Eu am rămas un pic uimită când am văzut că toată lumea vine spre mine să mă pupe. Involuntar făceam un pas înapoi, alertă, se încalcă spațiul intim! Și chiar am întrebat o cunoștintă, obiceiul ăsta e de-al vostru sau e arăbesc?  De-al nostru, așa suntem noi, draguți, politicoși. Nu contează că la job te pup și apoi pe stradă ne cunoaștem de undeva?

Arabii sunt și mai pupăcioși, dacă nu s-au văzut de mult se pupă de 5 ori. Așa era la mine la țară, lângă Marsilia. În Sud, toată lumea se pupă cu toată lumea peste tot. Să vezi doi ieșind de la sală, mușchi, tatuaje, se întâlnesc și se pupă. De neprețuit. Se opresc mașini în mijlocul drumului pentru acest ritual. Nu glumesc, se opresc, își dau mâna pe geam, sau chiar coboară să se pupe. Sau unul e în mașină, altul pe jos, stau în drum, fac coadă, stați așa, ne pupăm. Domnul meu îmi povestea că într o zi, într un plant industrial, a așteptat să plece un tir care pupa un tren. Ați înțeles ideea, mecanicul a oprit trenul, nu de călători, slavă Domnului, din acela de marfă, ca să stea de vorbă cu amicul lui, șofer de tir. Și dacă claxonezi…ești nesimțit, evidemment.

 

Revin la A Year in the Merde, al lui Stephen Clarke, nu pentru că ar fi vreo carte grozavă pe care să o recomand, am citit o pe sărite, ci pentru că m am lovit de aceleași situații și am observat aceleași ciudățenii:

Vedeam peste tot oameni sărutându-se. În timp ce așteptau liftul. În fața automatelor de cafea. Până și recepționera se apleca peste tejghea ca să se pupe cu cineva… Am zâmbit. Nimic. Am stat câteva minute la modul  – da, sunt aici și chiar nu m-aș supăra dacă m-ar întreba cineva ce caut. Nimic. Așa că am înaintat și am rostit parola pe care o învățasem pe de rost – Bonjour, je suis Paul West. Je viens voir Monsieur Martin. Cele două femei au continuat să discute despre dejeuner, despre care știam că înseamnă prânz, și au făcut o mulțime de semne de genul te sun eu înapoi, înainte ca recepționera să se întoarcă spre mine. Monsieur? Nicio scuză, nimic.

Fix așa fac. Se pupă de mama focului, nu cumva să i întrerupi din treaba lor, fie ea și bârfa, își pun un zâmbet pe fată de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Zâmbetul franțuzesc…. E un zâmbet formal, studiat, uneori forțat, dar sincer prefer asta decât sictirul nostru.  La ei aparențele sunt foarte importante, trag eu concluzia.

 

Dacă îi vezi doar câteva zile, ai impresia că sunt cei mai drăguți oameni de pe lumea asta. După câteva luni realizezi că au și ei nesimțiții lor. Ca să nu mai spun că mi se par mai toți un pic rasiști, poate ca o urmare a naționalismului de care suferă, unii cronic (plus că-s informați nevoie mare, știu tot despre orice, dar de fapt nu știu nimic, habar n au unde-i Franța pe harta, dar is specialiști în România și fostele colonii). Dar toate astea sunt bine ascunse după o politețe forțată și după un zâmbet studiat. Eu cu asta sunt de acord, ce atâta încruntare, proastă creștere, prefer un zâmbet, fie el și fals.

E adevărat însă că la restaurante, nu la toate, rar o să găsești un zâmbet sau o servire impecabilă. Pentru că francezul e genul de om care pune preț pe el, alții…nu s problema lui. De aia trăiesc mult (sunt printre primii în UE la speranța de viață), sunt, zic unele topuri, cele mai neprimitoare gazde, și sunt cei mai urâți clienți prin afară, ei și italienii (și pentru că, în general, nu vorbesc altă limbă decât a lor). Vă povesteam că la Madrid am cunoscut o româncă ce lucra la un irish pub. Cei mai enervanți clienți sunt francezii, iau o apă și pentru aia te foiesc de colo colo.

 

PS: stiu, stiu, iar am dat in patima generalizarii. Am amici francezi, by the way, care nu-s așa, pentru ca, logic, exista oameni si oameni peste tot. Serialul 2 ani în Provence AICI :-p