Nu mai știu dacă v-am zis vreodată care a fost prima întâlnire cu România, în Franța. Ne plimbam prin Martigues și am intrat în biserica din Jonquieres. Lângă lumânările mici, puse la dispoziție pentru orice vizitator, scria donnez un euro. Și dedesubt – nu meritați nimic zgârciților. 

Îmi pare rău că n-am făcut o poză, nu țin minte să fi făcut, și vă imaginați că înainte de a pleca de acolo am trecut din nou pe la biserică. Schimbaseră afișul.

eu3_fhdr

A doua întâlnire a fost cu niște domni de etnie care umblau cu o roabă plină cu vechituri pe care stătea cățărat un purandel. Cântau de dor și jale, se mai certau, orice numai să iasă în evidență, nici nu era greu într-un oraș atât de mic și liniștit, se uita toată strada la ei. S-au oprit la poștă unde și-au luat fața de serviciu.

Uneori îi înțeleg pe francezi. Să ne imaginăm că mâine vine o șatră de francezi și își pun cortul pe Kiseleff. Am face la fel. Asta după ce i-am spurcat pe francezi că ne fac țigani. Dar să nu exagerăm și să nu generalizăm. Și mai ales, când vorbim despre un lucru, să avem bunul simț să dăm măcar o căutare pe google, că cei mai mulți care își dau cu părerea sau fac glume proaste nici nu știu unde e Romania pe hartă.

 

A treia întâlnire – mergeam pe stradă și aud în spate, stai în …mea, unde te grăbești așa! M-am gândit pentru o clipă că despre mine e vorba, dar am percutat repede că nu și nu m-am întors. Numai lume bună. Glumesc, că deh și noi mai scăpăm câte o  perlă, mai ales când știm că nu ne înțelege nimeni. Râdeam de băieți, că ei erau ăia cei care comentau mai des, mai ales la adresa vreo unei doamne/domnișoare gătită mai ceva ca pomul de Crăciun, că poate au norocul vreodată să dea peste una de-a noastră, eventual și de la Moldova, de nu-i mai spală nici Dunărea.

Și eu sunt de la Moldova, deci nu săriți, dar știu că avem un repertoriu bogat când vine vorba de complimente, iar accentul…de neprețuit.

 

Mi-am adus aminte de o întâmplare de pe vremea când lucram la Iași. Aveam colaborare cu Realitatea și au cerut la cadru un om cu o vacă, ceva cu cota de lapte, nu mai rețin. Și s-a dus colegul nostru Ion să caute un om cu vacă, că dacă cere Bucureștiul…S-a oprit în primul sat de lângă Iași și tare s-a mai bucurat când în prima sau a doua bătătură, oricum repede, a zărit o vacă și un om.

Bună zâua, sântem di la televiziuni, iote așa ș pi dincolo. Omu bucuros, Ion ș mai bucuros, că nu toți oamenii cu vacă se bucură când aud di tiliviziune, stăi sâ-mi întreb nevasta. Fimeie, o vinit televiziunea! Și din casă se aude o voce suavă – da ci … mamii lor mai vor ș aiștia?! Ion al nostru ș o dat sama că în ograda șeia stâpân nu-i omu, ci vaca, ș o plecat să caute alt român cu vacă. (asta apropo de accentu di Moldova și de complimente, să nu ziceți că nu vă învăț și limbi străine).

martigues 3

Schimbăm cadrul și revenim la Martigues și de la vaci trecem la câini. Pe lângă multe alte lucruri, ne-a atras atenția mizeria de pe stradă. Merde! Ce de merde! Mai ales pe malul apei. Vara nu puteai să respiri. Ăștia n-au auzit de saci, de curățenie, de amendă? Nu.

Cu cât încercam să explorez Parisul mai mult, îmi murdăream pantofii din ce în ce mai mult. Conform unui articol pe care l-am găsit pe internet, nu eram singurul. Anual, 650 de parizieni ajungeau la spital după ce se rostogolea pe o mostră de 15 tone de rahat de câine lăsate pe stăzi de cei 200 000 de câini. 200 000, mi-am zis, mai mult ca armata lui Genghis Khan. (A Year in the Merde, Stephen Clarke)

De când a fost englezul la Paris s-a mai schimbat treaba, eu nu am călcat în niciun merde pe acolo, dar primul an de Martigues a fost plin de merde. Nu atât de grav încât să mergi cu șosete peste pantofi, ca englezul nostru, dar destul de grav încât să te ții de nas, mai ales vara. Vorba aia, francezul e sensibil, suge melcii cruzi din cochilii, friptura  e parcă acum tăiată direct de la sursă, dar nu care cumva să puna mâna pe merde! După câteva luni au început însă să apară afișe – cine nu curăță, plătește, saci, și parcă s-a mai aerisit treaba. Sau ne-am obișnuit noi cu ea.

 

Încă o treabă franțuzească – băile separate. Oricât de mic ar fi spațiul au găsit loc pentru două băi – una cu cadă/duș, chiuvetă și alta cu toaleta. Și de multe ori spațiul chiar e mic. Am stat la un hotel … întâi trebuia să te așezi pe tron și apoi să tragi ușa după tine, abia încăpeai. Dacă erai ceva mai măricel…nu știu, complicat. Și cea mai mică debara e mai mare ca toaletele lor. Dar nu contează, francezul nu face treburi rușinoase unde se spală. Ce m-a uimit și mai tare e că nu au pus o chiuvetă și în camera cu toaletă, adică…În fine, de-ale lor. Dacă mă gândesc că în Evul mediu, la Paris, își făceau nevoile în grădini fără nicio jenă, și asta lumea bună, nu săracii, nu mă mai miră nimic. Povestea Mircea Dinescu într-o emisune că prima toaletă publică din Paris a fost un nene cu o pelerina uriașă, plăteai, intrai sub pelerină și gata.

La englezi am rămas gură cască în fața chiuvetelor vechi care au robinete separate pentru apă caldă și apă rece, adică nu poți să le combini, curg prin robinete diferite. Dacă apa caldă e prea caldă și aia rece e prea rece…problema ta.

luberon_fhdr

Și pentru că vă povesteam cu altă ocazie că toată lumea iubește francezii și că fac ce fac și încurcă borcanele, să vă zic cum am devenit noi francezi. Mă rog, doar unul dintre noi.

Ne-am dus anul trecut la Gent. Ca să ajungem la Gent am aterizat la Bruxelles. Să închiriem deci o mașină. Ați mai închiriat de la noi? Da, de multe ori, dar nu în Belgia, în Franța (că până ne-am cumpărat mașină am îmbogățit firma de rent a car). Caută domnișoara în calculator și zice Computer says nooo. ?! În baza noastră de date sunteți trecut ca cetățean francez. ?! Cu permis de conducere francez. ?!

Deci ne-au franțuzit ăia de tot, au făcut varză baza de date. Domnul era francez și umbla cu acte de România, dacă ați mai văzut așa ceva. Adevărul e că dacă cei de la service ne-au făcut număr de înmatriculare de Franța, ăia de la rent a car de ce să nu ne dea cetățenie? (nu spunem firma, n-are nicio vina ca are sucursala-n Franta )

Domnisoara dă din mână a lehamite și modifică datele. Explicația ei: francezii ăia beau o grămadă de apă de ploaie. Nu știu ce beau, dar beau bine.