Fos sur Mer, de la pescari la afaceriști

Fos sur Mer, un orășel din Sudul Franței, cu cel mult 15 mii de locuitori, e mai degrabă cunoscut pentru industrie decât pentru turism, dar, dacă ajungeți prin Marsilia sau Martigues, si vreți să vedeți un orășel vechi, să stați la plajă sau să mâncați bine, puteți să îi faceți o vizită. Francezii îl recomandă pentru plajă, deși bucata de nisip e mică, o iau vara cu asalt, chiar dacă, printre altele, admiri și plantul industrial de lângă oraș. Acum de ce să mint, noi mergem frecvent, ba la plajă, ba la amici, ba la restaurant, e la o aruncătură de băț. Și chiar îmi place orașul vechi, dau ture prin el de fiecare dată când ajung în Fos. 

Fos sur Mer e împărtit în două – orașul nou, cu plajă și vile, și castelul, adică vechiul Fos. Le leaga un pod și o istorie de sute de ani. Castelul, care se vede de departe, veghează zona încă de pe vremea romanilor, de fapt romanii au dat numele satului și au facut din Fos cel mai important port al Mediteranei. Pentru a facilita transportul mărfurilor – ulei de măsline, sare, vin – romanii au construit un canal care să lege lacul de marea Mediterană. 

Vechiul Fos mai stă și astăzi în picioare, ascuns între zidurile castelului de pe deal. Casele mici, înghesuite una în alta, mai păstrează acel “ceva” de odinioară chiar dacă au termopane și aer condiționat. Sătucul, odinioară plin de pescari, s-a transformat într-unul dintre cele mai importante centre industriale din Europa. Încet, încet portul a pierdut teren în fața mașinăriilor moderne. În ultimii ani autoritățile investesc în turism și încearcă să limiteze poluarea, lucru destul de dificil probabil în condițiile în care zona industrială este cea mai mare din Sudul Europei.

 

Parcați mașina în centre ville și urcați pe jos spre castel. La coborâre, dacă vă mai țin picioarele, explorați parcul natural. Dacă nu e prea cald și aveți noroc, puteți zări și câteva flamingo (pe dreapta, imediat ce intrați în orășel, vis a vis de oficiul de turism).

Vă recomand să nu ratați Le Pili Pili, pe plajă, e mai scump ca restul, dar are mâncare grozavă și niște porții mari (e deschis doar vara). Fos sur Mer e la cel mult jumătate de oră de Martigues și la aproximativ o oră de Marsilia.

 

Miramas: priveste marea!

Numele vine de la Mira Mar și adevărul e că priveliștea e simpatică. La fel și localitatea veche de sute de ani, cocoțată pe o stâncă în Provence. E atâta liniște și pace acolo…parcă ar fi nelocuit. Nu știu dacă e de stat acolo, adică să te cazezi în vechiul oraș, dar cu siguranță e de vizitat. Casele vechi, cu obloane albastre sau cărămizii, biserica, ruinele castelului (secolul 12),  străduțele din piatră, priveliștea, merită o vizită.  

Atenție! Vechiul Miramas, Miramas le Vieux, nu cel nou! Cel nou e un oraș șters, anost, în care nu există absolut nimic de văzut, la câțiva kilometri de cel vechi. Blonda s-a dus inițial în Miramas, neștiind că sunt două. A coborât la gară, s-a învârtit…nimic. Zic domle, care-i treaba cu Miramasul ăsta de mi l-a recomandat toată lumea?! Ce-i asta?! Întreb o doamnă – bună ziua, e ceva de văzut în orașul ăsta? Hmmm…poate biserica? Adică cea de peste drum de gară, cam neinteresantă ea așa. Am văzut-o, altceva? Nu, nimic. Merci. Atât am învățat și eu în 7 ani de presă, să verifici din 3 surse. Mai întreb o doamnă – e ceva de văzut în orașul ăsta? Nu! Nu mai înteleg nimic. Hai totuși să mai fac o încercare. Întreb o puștoaică – e ceva de văzut pe aici, pentru un turist prăpădit? ….Poate magazinele?!

E clar, când trei oameni îți spun că nu-i, deci nu-i, știrea nu există, ca să zic așa. M-am întors dezamăgită acasă, am luat lumea la întrebări – unde m-ai trimis că nu-i nimic acolo? – și am aflat că am greșit orașul.

Miramas le Vieux e la 20 de minute de mers cu mașina de Martigues și la aproximativ o oră de Marsilia. Trenurile ajung doar în noul Miramas, e nod important pentru zona de sud. Din cate stiu eu exista autobuze spre vechiul oras doar in timpul anului scolar așa că tot mașina pare cea mai buna variantă. Drumul e foarte foarte îngust, nu încap două mașini, pe alocuri abia încape una, ne-am rugat să nu vină nimeni din sens opus. Sau puteți lăsa mașina jos și urcați la picior spre vechiul sat medieval. Zice gura lumii că sus, la fostul castel, se vinde cea mai bună înghețată din Provence, n-am testat, de când am mers noi era închis, nu prea era vremea de înghețată. 

 

Notre Dame de Beauregard: despre lucrurile de lângă noi

Notre Dame de Beauregard ne făcea mereu cu ochiul când plecam spre Luberon și Verdon. O biserică veche, urcată în vârf de deal, lângă Orgon. Deși mereu am zis că urcăm, de fiecare dată am amânat și am ajuns să vizităm biserica abia la finalul șederii în Franța. Am zis că e now or never, cine știe când ne mai întoarcem! 

Dealul, care îți arată de sus Luberonul și Les Alpilles, e de mii de ani loc de rugăciune. Celții, galii, romanii, francezii, au urcat cărarea abruptă, dar deloc imposibilă, pentru a se ruga la cei/cel de sus, sau de jos, căci inițial acolo ar fi fost un altar închinat lui Orcus, zeul morții. Altarul  a dispărut, la fel și templul roman, la fel și biserica creștină. În 1838 a fost ridicată o altă mânăstire, a rezistat până în 1840. Biserica actuală a fost construită în 1878, a fost abandonată în 1982. Un an mai târziu, un cuplu îndrăgostit de artă și de Provence se mută acolo, restaurează clădirea, formează o asociație care să aibă grijă de zonă și de biserică. Înțeleg că atelierul de ceramică de lângă biserică e chiar al celor doi iubitori de frumos, al soției de fapt.

Am lăsat mașina în parcarea de jos, e una și sus, dar am vrut să ne plimbăm, și în cel mult jumătate de oră am ajuns la Notre Dame de Beauregard. Noi am vizitat doar biserica și ne-am plimbat un pic prin jur, pe deal, dar există trasee spre Orgon (e drăguț satul, și e un loc acolo unde Notre Dame se vede în toată splendoarea, între casele de pe o străduță îngustă), și spre château d Orgon, sau château du Duc de Guise, dar nu a mai rămas mare lucru din el (l-a distrus Ludovic al XI-lea, în 1841, l-a reconstruit Charles de Guise, guvernator de Provence, în 1630, și l-a dărâmat iar Richelieu câțiva ani mai târziu).

Odată ajunsă acolo recunosc că locul nu mi s-a mai părut atât de grozav, deși numai locația face toți banii (vorba vine, totul e gratuit). Poate din cauză că avem așteptări prea mari, poate că uneori ideea de drum e mai interesantă decât drumul în sine, poate pentru că uneori e mai frumoasă așteptarea…

 

PS: acest articol a fost publicat inițial în 2011, biserica a fost “adăugată” în 2016.