Menerbes: pe urmele lui Peter Mayle

Menerbes e un sătuc cocoțat pe deal în Luberon, zona mea preferată din Sudul Franței. Deși e foarte mic, trăiesc în el în jur de o mie de locuitori, e celebru. Și nu l-a făcut celebru vreun francez, ci, culmea, un englez.

Peter Mayle a venit în Provence cu gândul de a scrie un roman, însă a fost atât de cucerit de frumusețea locului încât nu a putut scrie niciun rând: „…I found myself completely distracted – much more taken up with the curiosities of life in Provence than with getting down to work on the novel. The daily dose of education I was receiving at the hands of the plumber, the farmer next door, the mushroom hunter and the lady with the frustrated donkey was infinitely more fascinating than anything I could invent. ” (Peter Mayle, interviu pentru The Guardian)

I-a trimis agentului său o scrisoare smerită în care îi explica de ce nu poate să scrie, ce anume îi distrage atenția. Răspunsul – dacă poți să scrii înca vreo 250 de pagini ca scrisoarea asta, îți găsesc un editor să te publice. Și așa a apărut bestseller-ul A Year in Provence. 

 

Deși cartea a determinat mii de britanici să vină în Provence, unii ca turiști, alții ca proprietari (sute de englezi au reședințe de vară în Sudul Franței), alții au venit și n-au mai plecat, majoritatea francezilor nu-l văd cu ochi buni pe englez. Acum nu știu de ce mă mir, francezii și englezii…mai mult war decât amour. Cei mai mulți au fost deranjați se pare de criticile subtile sau dintr-o bucată care se ascund printre rânduri. Chiar vorbeam cu o cunoștință, franțuzoaică, și zicea că deși Mayle are dreptate în unele cazuri, i-a criticat prea cu superioritate, și nu era cazul ca un englez să le explice francezilor cum stă treaba la ei acasă, nimănui nu-i place să fie criticat de străini. Poate și de aceea cartea a fost publicată în Franța destul de târziu, probabil după ce a devenit atât de cunoscută încat nu putea fi ignorată.

Unii s-au bucurat de afluxul de turiști interesați de micul lor rai provensal, alții nu: „I’ve been accused of causing everything from the village baker running out of bread to a surfeit of Germans in the cafe. These are crosses I have learned to bear.” (Peter Mayle pentru The Guardian). Dar, am citit într-un articol din L’Express, că primarul, comercianții și mai ales agenții imobiliari își freacă mâinile de mulțumire. Menebres a devenit loc de pelerinaj și casa lui Mayle obiectiv principal. S-a trezit la ușă cu fani din toată lumea. Pe unii i-a invitat la un pahar cu vin, când veneau câte unul, doi, dar în scurt timp numărul lor a devenit atât de mare încât casa s-ar fi dovedit neîncăpătoare și toate podgoriile din Luberon insuficiente.

În interviul din The Guardian britanicul povestește cu umor cum s-a trezit cu un fotograf de la The Sun în curtea casei. L-a întrebat ce faci aici, ce crezi că ai putea să prinzi? „Well. You never know. Someone might be naked.” Și asta în februarie când până și în Provence e frig, mai cald ca prin alte părți, dar cu siguranță nu-i de umblat în pielea goală. Îmi închipui ce față a făcut când i-au sunat la ușă 20 de doamne din Japonia și l-au anunțat că vizitarea locuinței lui e inclusă în pachetul de vacanță. Sau când s-a trezit într-o duminică dimineață cu un grup de turiști italieni în piscina din spatele casei. Și vizitele au continuat până când Mayle și-a făcut bagajul și a plecat în lume. Dar nu a putut rezista și s-a întors. Nu în Menerbes, ci undeva pe lângă Lourmarin. A avut însă grijă să nu mai facă publică adresa exactă.

 

Și uite că ne-am luat cu Mayle și am uitat de subiectul principal, Menerbes. Urcat pe deal, cu vii și livezi la bază, cu o biserică veche în varf, „vedeta” Luberonului are un farmec discret. Nu iese în evidență cu nimc extraordinar, e de o simplitate surprinzătoare și poate că tocmai simplitatea asta îl face deosebit, nu degeaba e pe lista celor mai frumoase sate din Franța. Are toate ingredientele Provence-ului: străzi pietruite, uși și obloane colorate, case vechi și pitorești (unele abia se mai țin, dar sunt de vânzare și cred că cer o avere pe ele), un castel la fel de vechi și o priveliște care te lasă fără cuvinte.

Alt rezident celebru: Picasso. Casa în care a locuit cu Dora Maar (cunoscută, biata de ea, mai degrabă ca amanta și muza lui Picasso decât ca fotograf și pictor), în timpul celui de-al doilea război mondial, ar fi acum proprietatea unei asociații din SUA.

 

Și ca să vezi ce efect poate avea Provence asupra unui om: „If I didn’t have France I probably wouldn’t be able to do anything. It’s made more observant, more relaxed … It’s made me just a more peaceful guy. (…) I now appreciate much more the smaller things in life. I’m no longer interested in the trappings of wealth. I don’t want a new car. As long as the old Peugeot works, that’s fine. We live a very simple life. (…)  I’ve surprised myself in that I’ve become a devotee of the simple life. One of my great pleasures is going down to the village on a Friday morning, which is a market morning, where we know the fish people, the cheese people, the flower people and we always bump into friends and then going down to the café in the middle of the visit and having a couple of pops before lunch. It’s the nicest possible way to spend a morning.” (Peter Mayle interviu pentru paris-expat)

 

Oppede le Vieux: satul care nu vrea să piară

Nu plănuiam să mergem în Oppede le Vieux, dar, dacă tot am ajuns în Menerbes, am zis să dăm o fugă si la vechiul Oppede. Citisem că satul e acum părăsit și nu prea știam la ce să ne așteptăm. Oare avem unde lăsa mașina? Da oare e sigur? Ne-a bușit râsul când am intrat în Oppede și am fost întâmpinați de terase pline de oameni, de o piață cu clădiri vechi, dar reabilitate, de magazine cu suveniruri.

Am parcat la intrare, lângă casele vechi, terasate, deși scria că locurile sunt doar pentru locatari, erau goale, încă nu sunt atât de mulți locuitori în Oppede, și am plecat să vedem satul-fantomă. De fapt fostul sat fantomă pentru că, imediat ce și-au dat seama că istoria tragică a locului atrage ca un magnet turiștii, francezii au început să îl readucă la viață.

Imediat ce treci pe sub cupola veche intri în Oppede pe care îl știam eu, Oppede cel vechi, părăsit, tragic. Te trec fiori când te gândești că în locurile acelea, acum năpădide de buruieni, a avut loc unul dintre cele mai sângeroase evenimente din istoria Provence-ului.

Pe scurt: în Oppede și în mai multe sate din Luberon s-au refugiat, începand cu 1450, adepții lui Pierre Valdo, un negustor bogat care, lovit de duhul sfant, sau revoltat de bogăția și decăderea morală a clerului, habar n-am, și-a împarțit averea săracilor și a început să predice Evanghelia. A adunat mii de susținători, lucru care a atras nemulțumirea Papei. Inchiziție, secte, vă dați seama cam ce-a urmat. Sate întregi din Luberon au fost rase de pe fața pământului și mii de oameni au fost uciși în numele religiei. Au mai trecut pe acolo, înainte și după masacru, ciuma și alte lupte pentru putere care au distrus, de fiecare dată, satul. Dar vechiul Oppede a reînviat mereu și la fel face și acum.

La jumătatea secolului 17 locuitorii au început să părăsească satul de pe stâncă, alt Oppede a luat naștere pe câmpie, ceva mai jos de vechiul sat. Încet, încet, vechiul Oppede a fost abandonat. În 1940 doar 6 oameni mai locuiau în sătucul de pe deal. Abia în timpul celui de-al doilea război mondial Oppede le Vieux devine din nou „casă”. De data asta pentru mai mulți artiști și studenți atrași de istorie, legendă, clădiri vechi. Aceștia au colonizat vechile case de piatră, le-au reabilitat și apoi, cei mai mulți, le-au părăsit. Cred că acum doar casele din piața centrală sunt locuite, așa păreau, în rest totul e ca în urmă cu 100 de ani.

Biserica din deal a fost renovată, doar exteriorul, interiorul abia mai ține piept timpului, și ține din 1500 când a fost ridicată pe locul unui lăcaș mai vechi, din secolul 12 cred. Au început deja autoritățile să strângă bani pentru renovare, se pot face donații și la intrare, sau se pot cumpăra diverse broșuri cu informații despre Oppede (am luat și eu una, de unde credeți că știu toate astea). Săraca clădire strigă după ajutor, și repede, nu mai rezistă mult, deja o mare parte dintre picturi au devenit invizibile, iar acoperișul abia se mai ține.

Un pic mai sus de biserică, cu chiu cu vai mai stă în picioare vechiul castel. E legat la propriu să nu cadă. La începutul căii pavate cu piatră, ce duce spre biserică, stă un alt lăcaș, care la fel, rezistă cu greu gravitației, Chapelle des Penitents.

Cred că ar fi interesant de mers în Oppede peste câțiva ani. Chiar sunt curioasă cum va arăta, deja de la un an la altul sătucul își schimbă fața, autoritătile au văzut că trecutul tragic și legenda creată în jurul vechiului Oppede atrag turiști. Mă întreb însă dacă farmecul nu va dispărea odată cu lucrările de reabilitare. Om trăi și om vedea.

 

Dacă ajungi în zonă, mergi și vecinii Gordes, Bonnieux, Lacoste, Lourmarin, Roussillion.

 

PS: am povestit despre satele Luberonului și pe blogul Adevarul