Mont Saint-Michel, un basm  

Le Couesnon, dans sa folie, a mis le mont en Normandie…

Mă tot documentam despre Bretania pe site-ul oficiului de turism, și am observat că Mont Saint-Michel apare pe harta Bretaniei…Dar nu e în Normandia?! Se pare că depinde de cum privești lucrurile. Habar n-aveam, dar bretonii si normanzii se ceartă pe bucata de piatră din mijlocul apei de sute de ani. Ceartă care continuă și în zilele noastre, scrie Le Monde că, acum câțiva ani, primarul din Avranches i-a acuzat pe bretoni că au anexat Mont Saint Michel, după ce l-au pus pe hărțile turistice ale regiunii. Iar anul trecut The New York Times a iscat un adevărat scandal pe rețelele de socializare, după ce a scris că Mont Saint Michel se află în Bretania.

Unde e un sâmbure de ceartă e și un sâmbure de adevăr, ca să nu mai zic de cei peste două milioane de turiști care vizitează anual vechea așezare, și beneficiile aferente.

În 709 Mont Saint Michel era o simplă piatră de granit, de 4 hectare, în mijlocul unui golf, la granița dintre Avranchin (departamentul La Manche, Normandia) și regatul breton Domnonée. Îngerul Mihail i se arată abatelui de Avranches, normand, și îi dă ordin să construiască o bisericuță. Ați înțeles așadar cine și-a băgat primul…aripile.

Micul lăcaș, numit Mont Saint-Michel au péril de la mer, devine loc de pelerinaj, în ciuda faptului că era destul de dificil accesul. În 849 regatele mici din zona Bretaniei se unesc și anexează golful, așadar piatra trece la bretoni. Ba mai mult, în 867 regele Franței cedează peninsula Cotentin (inclusiv Avranchin) bretonilor, în schimbul ajutorului împotriva vikingilor, care tot încercau să invadeze coasta.

66 de ani mai târziu noul rege al Franței își ia Contentin-ul înapoi, dar movila de piatră rămâne bretonă, deoarece granița dintre Bretania și Normandia era delimitată de rîul Sélune. Ducele de Normandia, iritat de influența bretonilor, decide să ridice o biserică și să înlocuiască vechii călugări, prea apropiați de ducele de Rennes, cu unii noi, normanzi serioși. Viitorii duci bretoni și normanzi au probeme mai importante, așa că, până la început de secol 11, ordinul benedictin se consideră independent.

În secolul 11 regele Richard al treilea îi informeză pe călugări că țin de Normandia, apoi Robert al Normandiei decide că nu rîul Sélune delimitează granița Avranchin-ului, ci Couesnon, și piatra de granit trece în terenul Normandiei. Limita de demarcație e stabilită la 4 kilometri est de Couesnon.

Începe construcția mânăstirii (1023-1085), apoi, de bucurie că a cucerit Normandia, regele Philip Augustus face o donație importantă și se ridică la Merveille (1212-1228). În timpul războiului de o sută de ani comunitatea este înconjurată de ziduri și apărată de turnuri, intrarea în fortăreață se face printr-o poartă imensă (calea de acces e aceeași și în ziua de azi), de-a lungul secolelor se mai prabușește una alta, mai izbucnește câte un foc, se reconstruieste, Mont Saint Michel crește în importanță și faimă. În timpul revoluției franceze mânăstirea e transformată în închisoare, în 1874 e declarată monument istoric, începe restaurarea, în 1979 devine Unesco World Heritage Site…

M-am luat cu vorba, dar n-am uitat că Mont Saint Michel e încă în Normandia. Numai că, zic bretonii, de-a lungul anilor, rîul Couesnon și-a modificat cursul… De aici zicala bretonă: Le Couesnon, dans sa folie, a mis le Mont en Normandie…mais lorsqu’il va reprendre raison le Mont redeviendra breton.

Normand sau ba, e fabulos! Te calci în picioare prin cetate și nu mă mir, la cum arată, cred și eu că vrea toată lumea să-l vadă.

Vizita la Mont Saint Michel a fost un amestec de uimire, pentru locație și construcție, și epuizare – e atât de aglomerat încât îți dai coate, la propriu, pe străduța ce duce la mânăstire. M-a obosit toată agitația aia printre magazine pline de kitsch, restaurante cu mâncare proastă și scumpă, tarabe ticsite de nimicuri. Citeam că nici jumătate dintre cei care vizitează satul nu intră în lăcașul de cult, nu doar pentru că nu sunt interesați, sau pentru că poate unii nu mai ajung până sus, dar și pentru că interesul ar fi să intre în restaurante, muzee și magazine – fostul primar ar deține 3 din cele 4 muzee, plus hoteluri și restaurante, brandul La Mere Poulard e al lui, și nu doar ca s-a opus când administrația sitului istoric a propus ca biletele pentru lăcașul de cult să fie vândute la intrarea în cetate, dar a și schimbat ruta autobuzelor pentru turiști, să plece din zona unde are el hotel și restaurant. Și-a luat amendă și între timp s-a modificat traseul autobuzelor. Bine că n-am mâncat vestita omletă de la Mere Poulard, să-i mai umplu și eu buzunarele, am zis că n-am înnebunit să dau 25 de euro pe o omletă! Cât tupeu, să ceri atâția bani pe niște ouă bătute! Am mâncat o galette la un restaurant și am luat niste dulciuri de la o boulangerie, triste toate, mai bine ne luam pachet din Rennes.

Fluxul și refluxul schimbă zilnic aspectul vechii cetăți – când am ajuns noi, apa deja se retrăgea, așa că am preferat să mergem pe jos, pe pod și pe lângă, alții luau autobuzul sau trăsura. Sub ochii noștri, pe traseu, Mont Saint Michel s-a transformat din insulă în uscat.

După ce ne-am vânturat pe toate străduțele și am vizitat mânăstirea, am înconjurat satul – nisipul era uscat bine, ardea soarele, câteva băltoace de la umbra zidurilor sau de prin șanturi mai măricele reaminteau că întinderea de pământ aparține apei.

La plecare am vrut să vedem efectul invers – am mers tot pe jos, să ne bucurăm de liniștea de pe pod, după nebunia din sat – am stat pe platforma de lângă baraj și ne-am mirat de viteza cu care apa cucerea nisipul – ar fi unii dintre cei mai puternici curenți și cea mai mare maree din Europa, apa înaintează, în medie, cu 6 km pe oră.

Barajul a apărut după ce studiile au arătat că, dacă nu se face nimic, nisipul va câștiga cursa cu apa, și în 2040 Mont Saint Michel va fi legat de uscat permanent. Asta apropo și de rîul Couesnon care și-ar fi modificat cursul și a mutat Mont Saint Michel înapoi în Bretania – nu se mai schimbă el de capul lui demult.

E foarte faină vederea de pe pod, mânăstirea-cetate se vede în toată splendoarea și se oglindește în apă. N-am prins mareea la maximum, am fugit repede la autobuz, de teamă să nu-l pierdem, eram sigură că doamna șofer pleacă la timp și nu oprește pentru noi – ne-a ținut morală juma de drum, după ce un turist a îndrăznit să se culce pe scaunele din spate, morală în franceză, evidemment. De fapt toate anunțurile din bus au fost în franceză, ale ei și ale robotului, spre nedumerirea tuturor și spre revolta celor două spanioloaice care stăteau în spatele nostru, că ce hal de treabă e asta, nu înțeleg nimic!, ce-a zis?, nu toată lumea vorbește franceză!, nu-i normal ca la ditamai obiectivul turistic să zică ceva și-n engleză?! Eh, noi după doi ani de stat la ei, nu ne mai mirăm.

Am ajuns la Mont Saint Michel din Rennes, cu autobuzul, dis de dimineață, mă așteptam să fie omor la bus – pleacă din gară, la orele la care ajunge TGV-ul de la Paris – dar a fost foarte lejer. Ne-am învârtit ceva după bilete, căci oficiul de informații din gară (KorriGo) era informat nevoie mare, biroul de la parter ne-a trimis la etaj, ca să aflăm că de fapt nu se vând bilete decât în ziua plecării, deși colegii de jos ne-au zis altceva, până la urmă am cumpărat bilete online – 30 de euro, dus/întors, de persoană, cel mult o oră și 15 minute. Autobuzul ne-a lăsat lângă pod, naveta de acolo la sat e gratuită, am văzut că autobuzele care vin dinspre Pontorson merg până la poarta cetății. Oricum, situația se schimbă prin zonă la fel de des ca fluxul și refluxul, așa că mai bine căutați informații despre transport și prețuri pe site-ul oficiului de turism.

Sursa: Le Monde, Ouest France