După cum poate ați observat, în ultimele zile nu prea am avut chef de vorbă, plânge blogul după mine. Nu am prea multe noutăți și nici ponturi de Londra, deocamdată. Pot doar să vă spun că zilele astea urăsc francezii și mă agit virtual și real să găsesc un apartament. Mai am un pic și mă scufund în orașul ăsta care mi se pare în continuare uriaș, deși între timp am reușit oarecum să îi văd capătul. Cine a fost la Londra știe că e greu să găsești și hotel darămite apartament. Am trimis atâtea mailuri, am vorbit cu atâția oameni la telefon, am stabilit atâtea întâlniri încât nu mai știu care anunț e valabil și care nu, la care am sunat, ce am văzut și ce nu.

Măcar englezii au intrat în era tehnologiei, răspund la email-uri, trimit poze, detalii, adică pot tria apartamentele din pat. Răspund la telefon, sună înapoi, vin la întâlniri, vă explic eu altadată cum cauți și găsești, sper, apartament în Londra.

 

În continuare mă minunez de prețuri și mă întreb cum trăiesc toți oamenii ăștia aici cu chirii care încep de la 600 și se termină la 2 000 de lire, sau chiar mai mult. Nu mai zic de cumpărat. Chiar citisem un editorial despre prețurile caselor din Londra și autorul trăgea un semnal de alarmă – Londra există datorită oamenilor care trăiesc în ea și dacă oamenii nu mai pot locui în Londra atunci Londra nu va mai fi Londra.

 

Am plecat o perioadă și de vreo 4 zile ne-am întors și am luat-o de la capăt. Iar la hotel, și iar cam toți angajații sunt români, cu unii vorbim românește. De data asta în Bayswater, o zonă foarte drăguță. Dar nici turist nu pot fi pentru că nu mă pot liniști până nu găsesc ceva. Telefoane, mailuri, întâlniri, on și off, pentru că degeaba pot agenții dacă nu pot proprietarii. Și noi suntem pretențioși, recunosc, dar dacă tot dau un car de bani măcar să nu-i dau pe nimic. Plus că nu mai vreau să mă stau într un merde de apartament ca cel din Franța, luat de nevoie. Și așa ajungem la nervii de Franța.

Și acum Mihai și Larisa, care mi-au spus, pe șleau sau pe lângă, în comentarii la posturile despre închiriat apartament în Franța, să-mi iau gândul de la garanție, vor zice probabil – ți am zis eu. Da, mi ați zis, dar eu, blondă din fire, am spus că așa ceva nu e posibil. Mereu mi-e greu să accept faptul ca oamenii sunt nesimțiți, că dacă eu sunt corectă nu înseamnă că și ceilalți sunt la fel, și sincer simt că mai toată lumea mă cam ia de proastă.

Pe scurt, am pierdut 500 de euro. Pe lung, etat de lieu a fost ok, totul e în regulă, în două luni vă rambursăm (așa zice legea, maximum 2 luni). Au trecut 2 luni…nimic. Sun. Da, da, desigur, dați-ne un cont de Franța, pe care știau ca nu-l am, că doar de aia plăteam chiria la agenție lunar. Inițial au spus că dau un cec sau cash, unui amic pe care l-am rugat sa meargă la ei. Ok, o să vă dea contul lui. Am rămas mută când m-a sunat să mă anunțe că de fapt nu mai văd niciun ban (după ce am vorbit cu ei la telefon și i-am anunțat că vine, după ce le-am cerut chiar permisiunea să le dau numărul de telefon unei agenții din Londra, pentru referințe).

De ce? Nu am înțeles nimic (el francez fiind), că ați stricat nu știu ce la bucătărie, apoi când le-am cerut factură de fapt nu ați stricat, dar era uzat. Sun. De fapt nu am spălat cuptorul cum trebuie. Și e 500 de euro să speli un cuptor? Nu, că l-au înlocuit. Și e 500 de euro un cuptor? Da, fix 500. Vreau factură. Vă trimitem, vă sunăm. Sigur că da.

Sun iar. De data asta tot apartamentul era ruinat, într o stare lamentabilă. Mi-a sărit rău de tot muștaru, și nu de dijon. Adică să zic merci că nu ne cer bani în plus. Dau mail, le amintesc legea, check out ul care era ok, cer factură. Azi mă sună. Vai de mine, dar nu am spus că apartamentul era stricat, doar că am înlocuit cuptorul (care azi costa 250 de euro, nu 500), plus curățenia, încă 150 (când eu știu că proprietarii plătesc o femeie care să țină casa, toată, deci probabil îmi vor da factură pentru toată luna, pentru toata scara), și lipsește un grătar (care grătar nu l-am văzut în viața mea, dar nu mai contează). Măcar dacă vreți să fraieriți niște proști puneți vă de acord asupra motivelor.

Aștept în continuare factura. Oricum nu pot să fac nimic decît să mă împac cu gândul că am pierdut 500 de euro. Și să zic merci că nu erau o mie, că inițial au cerut o mie, deșteaptă am fost de am zis jumătate (unul dintre puținele cazuri în care sunt și eu mediocră, nu deșteaptă). De fapt sunt supărată pe mine, că sunt prea naivă (ca să va dați seama cât de naivă, ca să nu mă numesc altfel, eu nici acum nu-mi închipui că așa ceva este posibil), că am plătit totul la timp sau în avans (m-am uitat ieri pe facturi, toate cu excedent, ca mereu am plătit în avans, niște proști, v-am zis), că nu am plecat de acolo până nu am încheiat toate contractele, am achitat ultima chirie pe 14 zile că era specificat în contract că garanția nu poate fi folosită pentru plata ultimei chirii, am plătit chiar curentul pe toată luna deși am stat doar jumătate, numai să fie totul în regulă. Niște proști. Trebuia să nu plătim nimic, să ne caute în România.

Nu pot decât să sper că nu voi păți la fel în Londra, aștia cer chiria pe o lună și jumătate ca depozit. Deja m-au mai anunțat unii alții să fiu atentă la agenții ca nu toate sunt ok. O țeapă de Londra îmi mai trebuie și mă duc în pădure.

Și după ziua de ieri am zis că nu mă scoate nimic din butuioul cu supărare. A reușit The Best Exotic Marigold Hotel. Vi l recomand. Dacă a reușit șă mă binedispună pe mine …e bun, vă zic eu. E simpatic de la început până la sfârșit, plin de situații amuzante și de replici savuroase. Nu vă lăsați păcăliți de afiș sau de cele două rânduri din prezentare – niște pensionari pleacă în India. Sunt de fapt niște oameni care refuză să moară, metaforic vorbind, care vor să simtă viața, care caută schimbarea și când o găsesc o primesc cu brațele deschise (unii).

Poate fi și un film de travel, am văzut India cum nu am mai văzut 0 demult. În filme, că nu am fost. O explozie de oameni, de mirosuri, de culori, o agitație continuă, ca un val care te îneacă dacă nu te contopești cu el. Un loc în care oamenii privesc viața ca pe un privilegiu, nu ca pe un drept, cum spunea unul dintre personaje. O sărăcie lucie și totuși atâta bogăție, atâta bucurie de a trăi.

Personajul Madge, doamna cu șoldul rupt, e genial. Chiar dacă e o englezoaică rasistă nu poți să nu o simpatizezi, și până la urmă nu degeaba. Sorry mate, don t blame me for that. Doamne ce am mai râs când i-a replicat asta asistentului ce nu mai voia să o ducă acasă pentru că soția lui era din Mumbai și pacienta vocifera de zor la adresa indienior. Sau când șoptește pietrificată – There’s an Indian in there! – când ajunge la hotelul din … India! Sau – If I can’t pronounce it, I don’t eat it.

Și zăpăcitul de Sonny (Dev patel din Slumdog Millionaire) dă subtitlul filmului –  Everything will be all right in the end and if it’s not all right, then it’s not yet the end.

Aștept așadar the end.

 

În rest…Londra e ca o femeie frumoasă, inteligentă, cu toane, acum binedispusă, veselă, apoi dintr-o dată și fără un motiv anume, nervoasă, supărată, dar nu atât de tare încât să tune si să fulgere. Capricioasă, scumpă, alintată, uneori superbă, alteori drăguță, uneori chiar urâtă. Simpatică în unele zile, urâcioasă în altele. O femeie frumoasă, dar cu care nu știu dacă aș putea să îmi petrec întreaga viață (întelegeți voi ideea, mă duc să mai văd două apartamente).