Pont du Gard: podul de piatră nu s-a dărâmat …
Nu s-a dărâmat desi au trecut peste el mai mult de două mii de ani. Romanii ăștia, când făceau o treabă, o făceau bine. Atat de bine încat ne uimesc și astăzi.
Pont du Gard a fost construit pentru a alimenta cu apa populația din Nimes. Avea inițial în jur de 50 de kilometri, are 48 de metri înăltime, e cel mai înalt apeduct construit de romani, iar unele pietre folosite la construcția sa cântăresc aproape 6 tone! Cum a fost construit un asemenea gigant cu tehnologia de atunci? Cât a durat? Câți oameni au lucrat la el? Nu știm exact. Știm însă că stă și astăzi în picioare, lângă Nimes și că, dacă ajungeți pe acolo, sau prin Avignon, merită să-i faceți o vizită.
Mergeți spre Uzes sau Remoulins și veți vedea indicatoare spre Pont du Gard, partea stângă sau dreaptă a râului. Nu cred că e important dacă vă duceți la stânga sau la dreapta, în ambele locuri sunt parcări și puteți traversa oricum dintr-o parte în alta. Cu programare în avans, din mai până în septembrie, puteți urca și la nivelul superior al podului.
Biletul de acces costă 9,5 euro, copiii până în 18 ani intră gratuit, dacă vreți ghid, mai adăugați 6 euro de persoană.
Dacă aveți mai mult timp la dispoziție, puteti porni pe urmele apeductului. Veți descoperi între Uzes, Remoulins și Vers, canale, bazine, o bucățică din lumea de altădată.
Uzès, de neuitat
Uzès e un loc pe care nu o să-l uit niciodată. Și nu pentru că ar fi extraordinar de frumos, deși e, ci pentru că plimbarea prin el s-a terminat în pilonul ce separă autostrada de Marsilia de cea de Lyon, în ploaie, frig și întuneric. Dap, accident.
Imediat ce am plecat din Uzès s-au rupt norii, rău de tot, nu mai vedeam nimic în fața ochilor, și ne-am oprit în pilonul verde. Bine măcar că l-am zărit la un moment dat și am avut timp să frânăm. N-a fost grav, doar ne-am speriat, nici măcar nu au ieșit air-bag-urile, slavă Domnului, că probabil dormeam acolo până luni la amiază, nu s-ar fi mișcat francezii în week-end nici morți. Așa, am tras mașina pe dreapta (era o bucată de spațiu verde, un fel de deal mic, în mijlocul intersecției), am legat partea din față cu șireturile de la adidași (plini de apă, că eram uzi până la piele), și am plecat, tiptil, spre casă.
Dar să revenim la Uzès că de fapt despre el voiam să vă povestesc. Oraș vechi, medieval, cu străduțe pietruite, înguste, cu biserici vechi, cu turnuri ce se ridică semețe peste casele de piatră, Uzes este ville d’art classée, adică e oraș protejat datorită patrimoniului medieval excepțional.
Celții i-au zis Vcetio, romanii l-au numit Castrum Vcetiense, a fost distrus si reconstruit de vandali, ostrogoți, vizigoți, sarazini, era cunoscut ca Ucetia în secolul 8, a fost numit Uzes în 1157, fost ducat, oraș cu dreptul de a bate monedă, a cincea citadelă protestantă a Franței, oras industrial…istoria e lungă, interesantă, plină de povești, și e vizibilă azi mai ales în centrul vechi.
Cu ce se laudă Uzes astăzi? Cu Fenestrelle, care e cumva simbolul orașului, un turn deosebit de frumos, unic în Franța, făcut se pare după modelul celui din Pisa. E tot ce-a mai rămas din vechea catedrală romană, Saint-Théodorit, distrusă de protestanți în 1563. Actuala biserică datează din secul 17 (evident cu adăugiri de-a lungul secolelor).
Le Duché, castelul ducal, care e în continuare locuit de urmașii foștilor stăpâni ai orașului, dar poate fi vizitat (cu pauză la amiază, 10 euro). Palatul episcopal, hotel de ville, piața centrală – Place aux Herbes, spălătoria (făcută în 1854), grădina medievală. Găsiți mai multe informații pe site-ul oficiului de turism.
Apropo de mașină, se pare că prima femeie care a obținut carnetul de conducere (sau mai bine zis echivalentul lui) a fost ducesa de Uzes, Marie Adrienne Anne de Rochechouart de Mortemart, în 1897 (unii zic că ar fi Camille du Gast). Și tot ea ar fi prima femeie din lume care a primit o amendă pentru exces de viteză, a fost prinsă gonind cu 15 kilometri la oră când limita era 12…
Noi nu ne-am luat amendă, deși am stat vreo 6 luni cu o plăcuță de înmatriculare de România și cu una de Franța. Cum așa? Păi pentru că aveam casco internațional, am dus mașina la reparat la un service de lângă Martigues. Cât durează? O săptămână, maximum. S-au făcut vreo 4 și cred că nu era gata nici atunci dacă nu se ducea francezul să-i vorbească ăluia de la service pe limba lui. Păi ce faceți, domnule, ne faceți de râs în fața străinilor, ați zis o săptămână și s-a făcut luna, cum e posibil așa ceva?! Toate astea au fost spuse civilizat pănă când a venit picătura ce a umplut paharul. E gata, dar n-a venit plăcuța. Da vine acu, o oră, cel mult. Nu asta era picătura (mă rog, pentru noi era), ci că în acea oră nu s-a simțit nimeni să aducă o cafea. Toate ca toate pân la cafea, merde-n sus și merde-n jos.
A venit plăcuța, voila. Dar e cu număr de Franța!? Oui. Păi mașina e înregistrată în România! Păi noi nu facem plăcuțe de România, doar de Franța. Păi e …ilegal?! Unde e aia veche? Am aruncat-o. Unde? Ei unde, la gunoi, și evident că fix în ziua aia i-a apucat hărnicia pe francezi și au luat gunoiul dis de dimineață. Ce puteam să facem? I-am pus să dea o declarație cum că au aruncat numărul vechi și au schimbat plăcuța de înmatriculare. Am sunat la ambasadă, la consulat, să întreb ce putem face, nu s-a obosit nimeni să răspundă la telefon așa că mi-am zis je m en fiche și am umblat luni de zile cu Franța pe față și cu România pe spate.
Dacă ți-a plăcut acest articol te așteptăm pe pagina de facebook a vacanțelor.