Poveste cu parfum medieval: Eze

Eze e un sătuc urcat pe deal, între cer și mare, lângă Nisa. Dacă te duci de la Nisa spre Monaco sau Menton, nu pe autostradă, ci pe moyenne corniche, nu ai cum să-l ratezi. Îți atrage atenția de la depărtare. Un turn de ocru lângă ruinele unui vechi castel, niște ziduri de piatră ce înconjoară câteva case cu obloane colorate, sus cerul abastru, jos un verde aprins și în spate marea, parcă nesfârșită.

eze p

Balcon către coasta de azur, poartă de întoarece în timp, orașul medieval e vechi de mii de ani, satul parfumurilor, Fragonard și Galimard au fabrici și magazine acolo, inspirația lui Nietzche, acolo filozoful ar fi terminat de scris Așa grăit-a Zarathustra. O bogăție nesperat de mare într-un loc atât de mic.

Auzisem de Eze de la niște prieteni, l-au vizitat în vară și au zis că e foarte frumos, și dacă tot ne-am cazat lângă, hotelul era pe route de La Turbie, am zis că e obligatoriu să trecem și pe la micul sat de piatră. Am ajuns spre seară, când soarele se pregătea de somn, și Eze mai mai că făcea la fel. În scurt timp toate buticurile și-au închis porțile și satul medieval a rămas aproape pustiu. Doar noi și un alt cuplu, turiști și ei, mai bântuiam străzile pietruite.

Mic, cu străzi înguste care șerpuiesc printre buticuri și case mici și cochete, toate din piatră, Eze pare un satuc dintr-o poveste pentru copii. Și decorul de poveste era accentuat de felinarele aprinse. Deci am făcut bine că ne-am dus seara, chiar dacă am ratat priveliștea. Care cu siguranță e extraordinară pentru că satul stă pe o stâncă, la mai bine de 400 de metri deasupra marii, și privește spre Rivieră.

De asta nu-mi place mie toamna, printre altele, că ziua e prea scurtă, la 5 deja e întuneric, nu mai poți face mare lucru. Am reușit să vedem doar magazinul Fragonard de la intrarea în sat. Apoi…ferme. Singura care mai avea ușile deschise la ora aia era biserica din deal.

Vechiul castel, ce-a mai rămas din el, găzduiește acum grădinile exotice, zice gura lumii că-s frumoase. Tot sus în deal am văzut și indicatorul către Eze bord de mer. Nu am plecat pe urmele lui Nietzsche, se spune că acolo și-ar fi găsit filozoful inspirația pentru Zarathustra, traseul durează cam o oră și deja era întuneric, dar vara merită cu siguranță, drumul duce către plajă.

Nu se intră cu mașina, nici nu prea ai avea cum și unde. Parcarea de jos, de vis-a vis de Fragonard, e gratuită după ora 19.00, până atunci costă 1,20 pe oră. Fabricile Fragonard și Galimard pot fi vizitate gratuit. Restaurantele se deschid după ora 19.00, cel de sus,  de lângă biserică, cu vedere panoramică, era deschis acum numai până la ora 16.00, cred ca vara programul e diferit.

 

Coasta de Azur mai puțin celebră: La Turbie

Nu mai știu unde am auzit de La Turbie de am vrut să trec și prin el în plimbările pe Coasta de Azur. Dar știu că odată ajunsă acolo mi-am zis  – ce sat frumos și pe nedrept mai puțin cunoscut. “Strâns” între două dintre cele mai râvnite destinații de vacanță din lume – Monaco și Nisa – La Turbie e deseori trecut de vederea. Și era cât pe ce să fac aceeași nedreptate, era să uit să vă povestesc despre el.

Vechi sat medieval, urcat la peste 500 de metri deasupra mării, La Turbie a fost odinioară unul dintre cele mai importante locuri din zonă. Avea poziție strategică, și acum privirea îți ajunge până în Italia, trecând prin Monaco și riviera franceză, și e locul în care Augustus a ridicat uriașul monument care celebra victoria romanilor peste triburile din Alpi – trofeul lui Augustus sau trofeul Alpilor.

După căderea imperiului Roman barbarii au dat năvală în sat și în monumentul care reprezenta măreția fostului imperiu. Dar cel mai mare dușman al trofeului nu a fost vreun trib de barbari, ci Ludovic al XIV-lea – în 1705 a ordonat demolarea trofeului. Apoi, ani de-a rândul, pietrele au fost cărate una câte una și se regăsesc acum în unele case, ziduri, dar mai ales în biserica Saint-Michel, asta a fost treabă organizată, cu ordin de la conducerea localității.

Abia în 1865 autoritățile îl declară monument istoric și tocmai în 1909 un primar care iubea istoria și un american cu bani (am uitat cum le zice, a vorbit ghidul ălă săracu, dar cine să mai țină minte chiar tot) au început reconstrucția trofeului. A rămas neterminat, nici până astăzi nu se știe cum arăta exact originalul. Se pare că avea 50 de metri înălțime și, ca și în cazul Pont du Gard, te minunezi de ce puteau ridica romanii cu mii de ani în urmă.

Am urcat în el, ai voie numai până la un anumit nivel și doar însoțit de ghid. De sus se vede întregul sat. 

Acum, La Turbie e un sat cochet, cu case vechi de secole, cu ziduri de pe vremea romanilor, cu străzi pietruite, cu porți boltite ce deschid calea spre sătuc de sute de ani. Nu știu câți turiști trec pe acolo, dar rău fac dacă nu trec. Ca să nu mai spun că e mai ieftin ca vecinii – de exemplu, la hotelul din Eze micul dejun era 20 de euro de persoană (cam așa era la toate hotelurile la care ne-am uitat, zona Nisa, între 10 si 25 de euro), un mic dejun la La Turbie (restaurantele de lângă primărie) era 8 euro.

La Turbie stă deasupra Monaco-ului, se vede toată țara de pe terasa care duce spre Trofeul lui Augustus. E atât de aproape de principat încât cred că poți trece granița pe jos. Cu mașina sunt cel mult 10 minute.

 

La Turbie e pe vechea Via Julia Augusta, drumul romanilor, acum Grande Corniche, și se vede în toată splendoarea de pe cornișă, spre Eze. Și dacă tot am pomenit cornișă...Sunt 3 – grande, moyenne și basse. Evident că grande corniche e cea mai spectaculoasă, drumul dintre cer și mare e vechi de mii de ani. Romanii au fost primii care au îmblânzit stâncile cu vedere la coasta de azur (via Aurelia), apoi Napoleon l-a largit pentru campania din Italia, și ani mai târziu francezii l-au transformat într-unul dintre cele mai frumoase trasee din lume.

Pentru că nu a fost construită în scopuri estetice, ci ceva mai practice, transport și război, ruta nu trece prin sate sau orașe, dar trece pe deasupra lor. Ar urca și până la 2 000 de metri altitudine și îți arată toate frumusețile Coastei de Azur. Drumul mi s-a părut accesibil, aparent inofensiv, deși Grace de Monaco și-a pierdut viața pe cel de mijloc, am văzut trasee și mai periculoase, dar nici nu e de formula 1. E de mers cu grijă și atenție, dacă nu la traseu, atunci cu siguranță la peisaj pentru că orașe cochete, colorate, suprinzător de frumoase, urcate pe stâncă sau scăldate de mare,  îți fac cu ochiul și vei fi tentat să tragi pe dreapta de muuulte ori.