Pe vremea când stăteam în Franța și mergeam la cursuri de franceză, profa ne întreba pe toate, din când în când, și ne amuzam copios, de ce ești aici? Și toate răspundeam a cause de mon mari (din cauza soțului meu), niciuna nu zicea grâce à mon mari (grație, datorită soțului meu). Vă las să aflați răspunsul Larisei la întrebarea de ce ești în Franța.

………………

N-am avut în plan să plec din România. Poate că mi-a trecut de câteva ori prin minte, dar cu siguranță n-a fost niciodată o prioritate. Aveam un job bunicel, despre care nu pot să spun că-mi plăcea la nebunie, dar îmi asigura un trai decent și independent. Aveam o familie mică și o mână de prieteni alături; locuiam în orașul în care m-am născut și chiar dacă nu-l iubeam prea tare, cel puțin îl cunoșteam, oamenii în jur vorbeau limba mea maternă, iar muntele era la doi pași de casă, așa că mi-era bine. Nu mi-am dat seamă că lipsea ceva, până l-am întâlnit pe el, iar destinul, sau întâmplarea au făcut ca el să locuiască în Franța.

După un an de relație la depărtare, an pe care am avut impresia că l-am petrecut mai mult în avion și pe aeroporturi, după zile ce-au trecut cu greu, după dor și emoții, am decis de comun acord să facem distanța mai mică, sau mai bine zis să o înlăturăm de tot. Așa că mi-am dat demisia, mi-am împachetat cu grijă viața în două valize și-am plecat. Fără remușcări, fără resentimente, decizia a venit natural, ca și cum ar fi fost tot timpul acolo, în minte. N-am ales eu Franța, nu știu dacă ea m-a ales pe mine, dar știu că dacă el ar fi locuit în Congo, cel mai probabil de acolo v-aș fi scris azi.

Au trecut de atunci doi ani și jumătate și vă spun sincer că nu realizez încă când și cum s-au dus. N-am privit niciodată plecarea din România ca pe o rupere definitivă, ci mai degrabă ca pe o călătorie mai lungă, o experiență, o provocare a vieții. Multă lume m-a întrebat cum e, ți-a fost greu, te-ai adaptat, îți place și nimănui nu i-am putut da un răspuns concret. Aș vrea și eu să plec din țară, ce crezi, cum va fi, va fi bine? am auzit adesea. Nu cred că există o „rețetă” a imigrării; depinde de la caz la caz și de la individ la individ. Ai, n-ai găsit un job, sau poate pleci să studiezi, ai pe cineva acolo, știi limba, sau vii „la noroc”, sunt multe circumstanțe care generează tot atâtea situații. Integrarea unei persoane într-o țară străină depinde de foarte mulți factori, fiind foarte greu să vorbești la modul general. Mai depinde foarte tare și de om, de adaptabilitatea fiecăruia și de ce nu, poate chiar de noroc.

În cazul meu, situația a fost puțin specială; el, care între timp mi-a devenit soț, locuia în Franța la momentul respectiv de 8 ani. Acum mai e puțin și se fac 11 și-n curând îi va fi cetățean cu acte-n regulă. E bine să ai pe cineva alături care cunoaște, cineva care să te ajute și să te îndrume la început, astfel încât să nu te lovești direct de necunoscutul din jur. Singur este probabil mai greu, dar firește, nu imposibil, de aceea îi admir pe cei care reușesc prin forțe proprii. Am fost norocoasă din punctul asta de vedere; am luat de-a gata o casă, o familie, câțiva prieteni, așa că nu m-am simțit prea des neputincioasă, sau pierdută. Dar nu mă invidiați prea tare, mi-am asumat și eu partea mea de risc, pentru că nu e chiar ușor să lași baltă ceva sigur, pentru un vis frumos. Nu mereu visele devin realitate, dar totuși consider că în viață, cel mai mare risc rămâne acela de a nu risca deloc.

De felul meu sunt o persoană adaptabilă, obișnuită cu schimbările, plăcute sau nu, calmă și răbdătoare, iar toate aceste calități, defecte, ziceți-le cum vreți, m-au ajutat enorm să mă acomodez în noua țară. Nu complet, dar suficient cât să îmi fie bine. Prefer să nu analizez prea mult detaliile, să nu despic firele-n patru și încerc întotdeauna pe cât pot să sustrag din jurul meu doar ce este frumos, astfel încât azi pot afirma fără să mint că îmi place Franța, așa cum este ea, cu bune, sau cu rele, până la urmă nicăieri nu este perfect. Mai sunt și zile când trec în extrema cealaltă, zile în care i-aș strânge pe toți francezii la un loc și le-aș da foc, dar îmi trece repede. Același sentiment îl aveam uneori și-n România. Nu-s chiar răi francezii, dacă ajungi să-i cunoști și să-i accepți. Se zice că-s naționaliști, reticienți cu străinii, ba mai rău, chiar rasiști; poate chiar sunt, dar depinde foarte mult de individ. Peste tot sunt și oameni buni și oameni mai puțin buni, ține doar de noi să fim mai indiferenți.

Și totuși viața într-o altă țară decât a ta nu este roz, nici pe departe. E drept că nivelul de trai este mai ridicat, la fel și securitatea socială; oamenii sunt mai civilizați, dar cu tot sprijinul și ajutorul celor de lângă tine, nu-i ușor să ajungi să te integrezi profesional, psihologic și social. E nevoie de timp și de ceva efort. Și cel mai probabil, nici un imigrant nu se integrează vreodată pe deplin. Dar poți să încerci, iar după mine, primul pas spre reușită ar fi să vrei cu adevărat. E de preferat, ca să-ți fie ție bine.

Deși am încercat să nu rămân cu un picior în Franța și altul în România, cu siguranță o parte din mine va aparține mereu, țării natale. E firesc, chiar dacă uneori nu mai sunt sigură dacă acolo, sau aici este acel „acasă”. Nu-mi neg rădăcinile, dar nici nu știu dacă îmi lipsește Romania în sine, atât cât îmi lipsește apropierea de câțiva oameni dragi. Nu știu dacă m-aș întoarce, sau dacă aș pleca în altă parte, dar nu este exclusă niciuna dintre variante. Viitorul este întodeauna incert, dar măcar știu că nu-mi pare rău pentru decizia luată și mai știu că momentan aici, la malul Loarei, îmi este … ne este bine.

Nu trebuie să pleci neapărat din țara ta doar pentru că îți este greu, așa cum cred mulți, deși e adevărat, pentru majoritatea românilor cam ăsta este motivul principal. Am întâlnit aici foarte mulți oameni, majoritatea tineri, dar nu numai, veniți din țări poate cu mult mai dezvoltate decât Franța, pentru o perioadă mai lungă, sau mai scurtă de timp, cu diverse joburi, pentru studii, sau prin intermediul unor schimburi culturale, doar pentru experiența în sine. Am întâlnit francezi care din aceleași motive, au plecat temporar, sau definitiv spre alte țări. A trăi într-o altă țară, a cunoaște alți oameni, alte mentalități, alte obiceiuri îți deschide foarte mult orizontul și îți schimbă modul de a gândi și de a percepe lucrurile. Te lovești și de bune, dar și de rele, însă per-ansambu, indiferent dacă rămâi, sau te întorci, eu cred că ai numai de câștigat.

E bine uneori să ieși din tiparele obișnuite și să-ți iei o pauză de la tot ce este firesc și banal, să te descoperi pe tine. Nici eu nu cred că viața se rezumă doar la muncă, casă, copii. Trebuie să fie ceva mai mult decât atât. Desigur că e vorba și de bani, de obligații, nu oricine, și nu în orice moment al vieții, își permite asta, dar categoric pe undeva e vorba și de curaj și de alegeri . Nu sfătuiesc pe nimeni să plece, nici să rămână, dar sfătuiesc pe toți să-și urmeze visele și să-și asume deciziile. Indiferent de rezultat, nehotărârea este mai rea decât alegerea proastă. Iar dacă ai oportunitatea și vrei, încearcă, profită. Altfel nu vei ști niciodată…

……………..

Pozele sunt toate de prin locurile vizitate de Larisa în cei aproape 3 ani, și nu numai, găsiți povestea fiecăreia pe blogul Larisei. Mulțumesc mult Larisa! 

Din aceeași categorie: Jurnal de Navetist, 10 ani în Italia (10!); și eu 3 ani prin lume (postarea de mai sus vine ca răspuns la rugămintea mea de a povesti de ce-am plecat, de ce-aș mai fi rămas, Larisa e prima care răspunde, semn că nu s-a molipsit încă de la francezi :D)