Singura (să-i zicem) legătură pe care o am cu Hamburg e o cană, căci n-am fost în cel mai mare oraș-port din Germania. O cană care, la prima vedere, pare banală, însă imediat ce pui ceva cald în ea se umple de … Hamburg. O am de câțiva ani buni, de când a fost prietena Ina la Hamburg prima oară. Ina a revenit în al doilea cel mai mare oraș din Germania și nici de data asta n-a venit cu mâna goală. S-a întors cu o poveste:)
După amânări prelungite (din primăvară!) am reușit să organizăm în fix două zile un tur până în Hamburg. Am avut un mare noroc de vreme și de cazare bună, am închiriat un apartament pe airbnb, care a costat jumătate din cât ar fi fost la hotel. Cartierul în care am stat (Hoheluft-Ost), de fapt o parte din clădiri, are o istorie interesantă. Sunt niște case lungi cu mai multe scări separate, care au fost construite pentru muncitorii din port, undeva la sfârșit de secol XIX/început de secol XX. La un moment dat, totul urma a fi dărâmat pentru a face loc unor clădiri noi de birouri. O comunitate de punkeri a pus însă stăpânire pe loc, și a protestat până proiectul a fost abandonat, iar vechile clădiri au rămas nu numai în picioare, dar și funcționale. Acum e un mic cartier auto-organizat acolo, unde se pot închiria, dar și cumpăra apartamente. În ce constă autonomia asta a locului n-aș putea spune foarte exact, dar merg după niște principii mai ecologice, de exemplu la toaletă au un sistem cu apă de ploaie. Toate astea le-am aflat de la cel care locuiește acolo, plus niște idei de umblătură prin Hamburg. Când a auzit că vrem să ajungem și în Lübeck, i s-a luminat fața: ”acolo am crescut eu!” și a început să ne deseneze hărți cu drum spre muzee și cofetării, unde nu am mai ajuns până la urmă.
Hamburg mi-a făcut impresia de foarte relaxat, probabil pentru că în prima zi era sărbătoare (3 octombrie, unificarea Germaniei) și ne-am plimbat mult prin zona unde ne-am cazat, destul de posh ea așa, cu tot cu vechile clădiri muncitorești. După cam 15 minute de mers, am ajuns la zona verde din jurul lacului Alster, un parc destul de mare, care mi-a amintit de cel din Londra, St. James: apă, lebede, gâște, rațe și alte soiuri de păsări, bărci, bărcuțe, șezlonguri, copaci și muuuuuultă iarbă verde. Alster e una din atracțiile orașului și ajunge până în centru, lângă clădirea primăriei. Noi l-am înconjurat la picior și eram cam rupți de oboseală când am ajuns, la sfârșit de zi, acasă.
Centrul e mai puțin relaxant decât parcurile de pe lângă Alster, are alt ritm. Lume multă, clădiri mari, trafic, poliție, autocare de turiști, flux continuu de mișcare în toate direcțiile. În fața primăriei, care domină clar centrul, și prin mărime, și prin felul în care arată, e o piață de promenadă cu tot tacâmul marilor orașe. E frumos să stai acolo și să vezi cum se învârte totul în jur. Lumea se plimbă, admiră, vorbește, face poze, se distrează în jurul artiștilor mimi, costumați în fel și chip. Am intrat și noi cu puhoiul de lume în curtea interioară a primăriei, unde tronează o fântână arteziană, e frumoasă clădirea.
Tot în centru am dat de mai multe biserici, am intrat în St. Jacobi. Deja mi se amestecă detaliile de interior în minte, ceea ce am reținut de acolo e că am putut urca în turn cu doar 1 euro, jumătate pe scări, jumătate cu liftul, pentru că am nimerit într-o zi cu ”turm kaffee”. Adică un grup de doamne din congregație gătesc prăjituri multe, fac ceai și cafea, și le vând acolo sus în turn, iar banii se duc în scopuri caritabile. Prăjiturile au fost bune, iar priveliștea peste oraș la fel – în mod obișnuit nu se poate urca la cei 85 de metri, doar cu ocazia acestui turm kaffee, în prima sâmbătă a lunii, din mai până în octombrie. Am avut noroc să ne nimerim la timpul potrivit, ne mai era și foame pe deasupra.
Am trecut și prin portul cu look industrial, dar plin de viață și de plimbăreți, curgeau parcă șuvoaiele de oameni din oraș, înspre port. Din câte am înțeles tot de la gazda noastră, aici se organizează o ”Fish Market” în weekend, unde nu se vinde doar pește, ci de toate pentru toți, după o noapte de petrecere în cluburi, lumea vine la piața asta și mănâncă, bea cafea, după care o ia încet spre casă. Noi am trecut doar prin ea, aproape fără să ne dăm seama…e o bucată de promenadă pe malul apei, cu multe standuri în aer liber.
Ce mi-a plăcut cel mai mult la Hamburg a fost cartierul Blankenese Treppenviertel. Tot gazda noastră ne-a sfătuit să trecem pe acolo, e la capăt de linie de metrou, pe malul râului Elba. Ne suna cumva în cap stația Blankenese (drăguț, nu?), și ne-am dus acolo uitând ce trebuia să vizităm de fapt, eram amețiți după plimbarea prin centru și port. Când am ieșit din stație ne-am dat seama că aici e locul celor multe trepte, dar tot nu eram complet dumiriți. Încet-încet, au apărut casele, cărările, copacii, și la sfârșit, fâșia lungă de plajă și Elba.
Scurt spus, e un cartier de vile somptuoase sau cel puțin cochete, înșirat pe o colină. De aici și denumirile străduțelor, care mai toate se cheamă ceva-plus-treppe. Spuneam la început că am avut mare noroc de vreme bună, și în Blankenese aveam aproape impresia că suntem undeva în Franța. Pe îngusta plajă am mers cu picioarele goale, și am stat pe nisip la soare. Din vârful dealului, cum se ajunge de la metrou, coboară multe cărări și stăduțe spre apă. Toate te ademenesc cu fel și fel de case ascunse după copaci sau ziduri de iederă, cu grădini numai bune de stat și visat cu ochii deschiși. Era deja după-amiază când am ajuns noi, iar la plecare, când am urcat dealul înapoi spre stație, totul era scăldat într-o lumină caldă-roșcată de apus. Adică tare frumos.
Cam atât am apucat să vedem in Hamburg, am mai trecut noi pe lângă clădiri și locuri, dar nu am insistat. Cartierul roșu (Reeperbahn), de exemplu, arăta ciudat pe la un 11 dimineața, gol de petrecăreți și animat doar de câte un grup de turiști cu ghid, plus alții ca noi doi. A mai rămas pe retină ruina bisericii St. Nikolai, cu un imens turn singur, înconjurat de un spațiu deschis, ca o piață, care era de fapt la un moment dat corpul bisericii – un fost spațiu-înăuntru. Arată ca o grădină tristă acum, străjuită de turnul înalt și de un rest de perete, cu ferestre fără sticlă. Bombardamentele din WW2.
La întoarcere planificaserăm două vizite scurte: Lübeck și Kiel. Am trecut prin ambele, foarte-foarte diferite. De Kiel nu povestesc, nu am avut chimie bună cu el. O fi fost din cauza orașului (eu așa susțin, industrialo-boring), o fi fost din cauza oboselii și a predispoziției mele de sfârșit de weekend (se poate, dar nu bag mâna în foc), nu știu. Bine că am stat mai mult in Lübeck, care e superb.
Lubeck, o bijuterie medievală
Am ajuns duminică dimineața și eram singuri pe stradă. Un singur loc am găsit deschis, Snack Factory îi zice, unde am mâncat chestii de patiserie și am băut o mult dorită cafea – primeau doar cash acolo, nu știu de ce, noroc că aveam ceva mărunți la noi. Cât am mai umblat pe străzile pietruite, ornate cu case de cărămidă roșie, s-a trezit și Lübeck la viață, s-au umplut piațetele de turiști. Ne-a părut rău că nu am putut sta mai mult, ca să nu mai zic că am intrat în prima biserică deschisă pentru vizitare (unele aveau plăcuță că se oficiază și deci mai faceți pași), și am uitat să mai ieșim de acolo. E vorba despre St. Mary, o biserică în stil gotic din (ghici?) cărămidă roșie, bine descrisă în pliant, drept, citez: ”this mother of Gothic brick churches”.
Din afară nu o puteam deosebi cu prea mult succes de vecinele ei, dar înăuntru… Foarte înaltă, lungă și împărțită pe trei culoare de multe arcade care sprijină tavanul, arcuit și el, și pictat tot-tot cu motive florale, St. Mary mi s-a părut atât de frumoasă, încât am zis că și dacă doar asta vedem acum în Lübeck și după aia plecăm, n-o să-mi pară rău. Mi-au plăcut mult și culorile pastelate, și modelele care deși erau diferite, respectau un joc în spațiu de parcă ar fi fost aranjate într-un caleidoscop. Ca și St. Nikolai din Hamburg, imensitatea asta a fost bombardată în cel de-al doilea Război Mondial, dar la câțiva ani după – doar 5! – a fost reconstruită. Clopotul e cel căzut atunci, în 1942, și e păstrat în biserică, într-un colț. În alt colț, am găsit expusă parte din mobilierul original, ceva mai amuzantă, de data asta.
Cu greu și trasă de mânecă am ieșit din nou afară (2 sau 3 euro intrarea). În orășelul ăsta destul de mic, sunt atât de multe biserici de proporții gargantuești, de se calcă una pe alta pe picioare, mai toate cu turle ascuțite și roșcovane, încât nu m-am putut abține să nu mă întreb, cum așa? My better (informed) half mi-a răspuns că cei din Liga Hanseatică sunt responsabili cu arhitectura asta grandioasă, îngrămădită pe puțini kilometri pătrați, era pe atunci o chestie de statut. Adică un fel de multinațională medievală, cu monopol pe comerț în Europa de Nord, și cu main office în Lübeck, a construit mult și bine, să știe lumea despre ce e vorba.
Tot într-o clădire de asta de poveste se află și muzeul Buddenbrook, Buddenbrookhaus, care respectă întocmai detaliile din romanul lui Thomas Mann. Gazda noastră din Hamburg a zis că trebuie neapărat să mergem, dar nu am mai ajuns. Am mai umblat puțin pe străzile cochete și am fost nevoiți să încheiem weekendul lung, care a trecut foarte repede.
Lubeck e la cel mult o oră de Hamburg, cu mașina, există și tren/autobuz. Mai multe informații despre Lubeck și împrejurimi pe site-ul oficiului de turism.