Are un noroc prietena asta a mea…numa vreme bună de plimbare prinde (e foarte nasol zilele astea în toată partea asta de hartă, ploi, vânt, inundații; bine, se poate mai rău, vezi India). Dar nu totul se reduce la vreme, deși recunosc si eu că e foarte importantă. Chiar dacă în textul de mai jos n-o să găsiți un mini ghid de Dublin, vreo listă cu atracții turistice sau vreo rază de soare, eu cred că o să vă facă să vă gândiți să treceți și pe acolo când aveți timp și bani. Pe mine m-a convins, poate îi fac o vizită la primăvară. 

 

N-am fost la Londra, nu e nici măcar pe listă. Dar am fost la Dublin, nu c-ar fi fost pe listă, dar între București și Dublin e acum o legătură de sânge, iar legăturile de sânge trebuie întreținute cu vizite. Chiar și-n Irlanda, dacă trebuie.

Așadar mă dusei aproape patru ore până în Dublin. În plină iarnă, eu care aș zace o viață pe-o plajă uitată de lume. Și ce găsii pe insulă? Găsii iarnă, că doar e decembrie. Dar ce iarnă…Una făcută fix pentru vorba aia ”ți-e milă să scoți și-un câine afară pe vremea asta”. Când am ajuns și când am plecat, vremea acceptabilă, dar cele trei zile pline cât am stat acolo, iadu’ pe pământ. În casă, însă, cald, de tricou si geam deschis din când în când. Afară, un vifor mai ceva ca ăla din copilăria mea la mamaie și la tataie, când iernile erau ierni. Dacă aveai tupeu să ridici capul ca să vezi pe unde mergi, se schimba centrul de greutate și riscai să te culegi de pe jos, sau să te ridici nițel de la sol. Dacă îndrăzneai să mai deschizi și gura, rămâneai fără aer instantaneu. E important de precizat că am sărit cu parașuta de la 4.000 de metri. În gol. Și sunt ceva curenți la înălțimea asta, dar zău că n-am simțit că m-ar părăsi aerul din respirație cum am simțit în Dublin.

Și în tot acest timp, puteai vedea noaptea, accentuez noaptea, localnici (îi bănuiesc a fi irlandezi din naștere) în pantaloni scurți (unii) și tricou (alții), care vorbeau de mama focului. Aveau aer, nu păreau să rămână fără. La pièce de résistance au fost, însă, două fete, blonde, cu fusta pân’ la fund și fără dres și-o piele albă, departe de a fi de găină, când eu abia reușeam să stabilesc o legătură cât de cât trainică între picioare și pământ. Aaa, și mai și râdeau, se duceau la o petrecere pesemne, dar nu păreau să sufere ca baba. Eu credeam că sunt puternică de când mai dau o tură-două de Herăstrău. Dar sunt departe de a fi!

 

În afară de vreme, pe care o trec cu vederea că, deh, e iarnă și mai e și insulă pe deasupra, deci îi acord circumstanțe atenuante, cât am văzut din Irlanda mi-a plăcut. Mi-a plăcut că poți să-ți fixezi ceasul după mersul autobuzelor, există aplicații pe smartphone care îți spun fix la ce oră ajunge autobuzul X în stația ta. Și chiar ajunge când zice. Și se mai întâmplă ca șoferul să îți deschidă când îi bați la ușă, chiar dacă apucase să se pună în mișcare și să te întrebe, cu accentual lui Irish, râzând la tine, unde mergi, că tre’ să plătești ca să îți dea bilet în funcție de destinație. Iar la final, când oamenii coboară pe singura ușă, din față, pe unde au și urcat, îi mulțumesc domnului șofer. La București, ai noștri nu știu cum să te prindă mai bine între uși.

E în Irlanda o relaxare, de dorit oriunde în altă parte. Au un nivel de trai ridicat, până să îi lovească și pe ei criza mondială, până în 2008, erau foarte sus cu nivelul de trai, dar și acum este în primele șapte țări cele mai bogate din lume. Nu pare să se mai vadă vreo urmă a Marii foamete de acum mai bine de 150 de ani. N-are metrou, nici troleibuz, tramvai doar în centrul capitalei, dar are drumuri și autobuze cu etaj care vin la fix. Și lor le e de ajuns. Sunt puțin peste un București la patrat în toată insula. Mulți emigranți, polonezii la loc de frunte, ca și în UK.

 

Centrul Dublinului l-am văzut într-o singură zi, când ploua îndeajuns cât să te facă fleașcă într-o sută de metri fără umbrelă. Așa că am văzut mai mult interiorul magazinelor decât interiorul orașului. Dar cât am apucat să ridic un ochi din pământ, mi-a plăcut ce-am zărit, aspectul de oraș vechi și nou în același timp, cu case cărămizii care îți dădeau senzația de vetust, dar nu de învechit. Nimerindu-mă în luna sărbătorilor, erau luminițe pe străzi, dar nu claie peste grămadă. Aveau chiar și un brad cu beculețe colorate, așa pe măsura unei țări mici. Eu, în țara mea, când mă prinde ploaia, mă fac ca un porc pe pantaloni si pe încălțăminte. Ei bine, în Irlanda, eram doar fleașcă. Dar curată.

Am stat într-un cartier sau departament sau village la periferia Dublinului. Și chiar era ca un sătuc, cu case de două etaje, cu câte o curticică interioară verde-verde, cu mult spațiu cu gazon, cu câteva magazine de unde să îți cumperi de-ale gurii și cam atât. Și în căsuțele astea stau mulți polonezi și români, case întregi cu familii de români, ceea ce le face viața mai ușoară conaționalilor care s-au retras pe insulă.

Din cartierul asta până în cel mai apropiat centru comercial cu de toate, ca să zic așa, cu cinema, restaurante, pub-uri, magazine de haine și de ce mai vrei, făceai, cu autobuzul, care venea după aplicație, cam 20 de minute. Am fost să mâncăm vineri seara la Capitan America, unde doamne trecute bine de 40 își puseseră coarne de reni și se puseseră pe comandat hamburgheri cu cartofi prăjiți și bere la halbe de câte 3 litri. Eu, cum nu-s prietenă cu berea, fie ea și irlandeză, am zis să încerc un whiskey, că și-asta e vestit, dar parcă nu era momentul pentru unu așa simplu și l-am combinat într-un cocktail de fată. Dulce și bun, băut cu paiu, printre sute de bărbați și femei care se luptau cu-o bere după altă bere. Eram new in town, se vedea de la o poștă. Iar chelnerul ne zicea folks (oameni buni) și era ca un titirez. Ah, și am mâncat și înghețată, de fapt gelato italiano, imaginându-mi o plajă cu 30 de grade.

Apoi am luat un taxi (9 euro cam doi kilometri), dar vântul nu ne-a lăsat să ne facem plimbarea de seară. Ne-am dus să mai bem ceva. Eu, tot nu m-am lăsat ademenită de berea lor și am dat-o pe ce-mi place, un pahar de vin roșu. Iar făceam notă discordantă. Pe toate mesele nu era altceva decât bere, de toate culorile.

Oamenii ăia știu să se distreze. Am văzut un cuplu trecut bine de 70 (fiecare), cu berea aferentă în față, luați în brațe, vorbeau, priveau, o ascultau pe duduia care cânta live. Media de vârstă era undeva pe la 40 de ani. După câteva beri au început să și danseze. Era un domn cu ochelarii de vedere agățați la piept, care se ducea pe la toate mesele să ridice oamenii la dans. A venit și la noi, dar m-am văzut nevoită să-i refuz un dans pe Black Velvet. Dacă doamna cu vocea cânta ceva mai de prin sudul Europei, ringul era al meu, așa le-am lăsat pe irlandeze să se simtă și ele bine.

Oamenii ăia trăiesc momentul secundă cu secundă, nu par să se gândească o clipă ce mănâncă mâine sau cu ce-și achită facturile. Poate pentru că n-au rămas o zi fără bani de pâine în viața lor și n-au trăit ce le-au povestit stră-stră-bunicii de vremurile de prin 1845.

Să tot stai printre oamenii ăia în restaurante și pub-uri, când pleci tot a parfum miroși, pentru că ei nu fumează unde mânâncă, unde beau, unde dansează. Ies afară viciații, cu paharul aferent de bere în mână și se întorc fericiți în câteva minute. Mai bine miroși a ploaie decât să miroși a tutun. Mult mai bine. Acum 12 ani, Irlanda a fost prima țară care a interzis fumatul în locurile publice. Și nimeni nu s-a supărat. Chapeau!

 

Una peste alta, Irlanda mi-a lăsat un gust pe care l-aș compara cu primul meu concurs de 5 km la semimaratonul București din 2012, unde m-am dus aproape complet neantrenată. Tot traseul nu mă gândeam decât să ajung mai repede la finish și naiba își mai pune pantofii de alergat vreodată în picioare. Apoi, fix după ce-am trecut linia de sosire, mi-am schimbat părerea și de atunci am mai alergat de trei ori câte 10,5 km, iar în mai mă înscriu la primul semimaraton. Și apoi, în vară, cred că mai dau o fugă până la Dublin.

 

PS. Daca vrei sa afli ce vezi gratis la Dublin, click aici. Găsești poze din oraș la Lady in Green (nu doar ca face niște poze foarte faine, dar și locuiește la Dublin).