Sute de case în culori aprinse, una mai colorată ca cealaltă, cu obloane de lemn, încărcate de flori, rufe-n vânt, un curcubeu de bărci. O explozie de veselie. Așa îmi imaginez că arată satele din Mexic, Peru, Chile sau Buenos Aires.

Am mai văzut case colorate – la Koln, la Copenhaga, în Cinque Terre, chiar și Veneția are, ca să nu mai zic de vecinul Murano – dar niciodată atât de…vii. Parcă acum sunt zugrăvite, culoarea e proaspătă, casele strălucesc în lumina soarelui și se reflectă în apa verzuie. Întreaga insulă e parcă ieșită dintr-un tablou pe care încă nu s-au uscat vopselurile.

Și chiar dacă era plină de turiști, Burano mi-a dat un sentiment de  intimitate, de spațiu mic și primitor, unde toată lumea se știe cu toată lumea. Poate și pentru că oamenii salutau, zâmbeau, știau că ești turist, că nu ești buranelli, dar nu conta. Zâmbeam și noi la rândul nostru și dădeam binețe.

Încurajată de zâmbete și de bongiorno am intrat în vorbă cu o bătrână, eu care de obicei sunt mai rezervată, salut, zâmbesc dar cam atât. La Burano însă aveam chef să mă amestec cu lumea, să-mi exersez italiana (săracă rău!), și să aflu de ce casele sunt atât de colorate. Bătrâna italiancă s-a uitat la mine, ca înțeleptul la blondă, și mi-a spus, zâmbind ca bunica la copilul neștiutor, pentru că ne place culoarea, deoarece culorile puternice sunt frumoase, nu ne plac tuturor culorile aprinse? De ce, de ce, de ce, fix ca un plod răzgâiat. Legenda spune că pescarii își vopseau casele în culori aprinse, și diferite, pentru a le diferenția una de alta, ca să le vadă de departe, din larg.

Înțeleg că în fiecare miercuri dimineață e piața de pește, căci pescuitul e încă la loc de cinste, pescarii aduc marfă nu numai pentru masa de seară, ci și pentru restaurantele din zonă.

 

Insula pescarilor are din ce în ce mai puțini pescari (cel mult 3 000 de locuitori). La fel ca și în cazul Veneției, tinerii au plecat, spre pământ mai mult și mai bogat. Insula e plină de bătrâni. Chiar mi-au atras atenția grupurile de femei ce stăteau la bârfă prin diverse locuri, bărbații din baruri, cei din bărci, în rest… turiști. N-am văzut picior de copil, de exemplu, și foarte puțini tineri.

Dar chiar dacă natalitatea e scăzută și cei mai mulți tineri pleacă spre orașele mari, barza nu a uitat Burano. E nato Simone (a venit pe lume Simone), anunțau niște decorațiuni cu dantelă albastră. Și cred că Simone cel mic fusese așteptat de jumătate din Burano, vreo 3 sau 4 uși sărbătoreau cu dantele și panglici  în vânt venirea lui. Mi s-a părut foarte simpatică treaba asta, nu știam, am aflat pe urmă că așa își anunță italienii noii veniți în familie.

Burano e celebră nu numai pentru curcubeul de case, ci și pentru dantelă. Zecile de magazine din insulă vând mii de minunății dantelate. Unele deloc ieftine. Tot o legendă zice că un pescar a primit un voal de dantelă de la o sirenă. L-a făcut cadou miresei și toată insula a fost impresionată de frumusețea lui. Și atât de frumos era voalul încât toate fetele din Burano voiau unul la fel. Așa că s-au pus pe treabă, să croșeteze unul la fel de frumos. Și fac asta de sute de ani, din secolul 16, generație după generație.

Pe lângă shop-urile de dantelă, Burano e plin și de restaurante, turismul e motorul care pune în mișcare economia micului sat de pe apă (nu știu ce zice organizarea administrativă, mie sat mi s-a părut). Prețurile sunt cam la fel ca în Veneția, dar parcă porțiile erau ceva mai generoase, cel puțin unde am fost noi. Când ești la Burano mănânci ca buranezii, adică fructe da mare. Și vedeți că peste tot e coperto, taxa aia pentru servire, de la 1,50 la 3 euro, mai mult n-am văzut să fie.

M-am bucurat că am vizitat Burano în noiembrie, nu era foarte aglomerat, cred că vara e plin.

 

Cum ajungi la Burano, și e de neratat dacă ai drum prin zonă – cele 4 insule legate de poduri de lemn sunt la cel mult 45 de minute de Veneția, cu vaporetto. Noi ne-am luat bilet de o zi, din Veneția, 18 euro, și am mers și la vecinul Murano. Insulele sunt mici, poți vedea două într-o zi fără probleme, mai ales dacă e ziua lungă. Am fi vrut să mergem și la Torcello, dar am preferat să stăm mai mult în Veneția. Și apoi…trebuie să ai motiv să te întorci.

Hai si la Murano! Mie mi-a plăcut mai mult Burano, ține de gusturi, evident.

Murano: unde din foc ies minuni