Cred că, vrei nu vrei, prima oprire este Domul, toate drumurile parcă duc acolo. E de-a dreptul impresionant prin mărime și arhitectură, sunt sute de statui, vitralii și picturi care îți vor atrage cu siguranță atenția. Merită să urci și pe acoperiș, nu neapărat pentru priveliște, ci pentru a admira monumentul în întregime, migala și măiestria celor care au construit turlele din marmură, incredibil de frumoase. Dacă ai rău de înălțime, mai bine rămâi la sol, cel puțin pe scările exterioare, care duc spre partea cea mai înaltă a acoperișului, ți se cam taie picioarele.
Odată ajuns în Piața Domului nu ai cum să ratezi Galeriile Vittorio Emanuele, înțesate de turiști, restaurante și firme celebre, și tot lângă Dom e și Palazzo Reale. Dacă vrei să admiri celebra Cina cea de taina a lui Leonardo da Vinci, la Santa Maria delle Grazie, trebuie să faci rezervare din timp – cu două săptămâni înainte deja nu mai erau locuri. În apropierea vechii biserici e Castello Sforzesco, în prelungirea lui e un parc imens, la aproximativ 15 minute de mers pe jos se află Muzeul de știință și tehnică, țin minte că ne-a plăcut, am dat în mintea copiilor. Navigli mi s-a părut atunci cea mai simpatică zonă din oraș, dar o las pe Dana să povestească, că abia ce s-a întors din Italia:
Deși Milano nu mi s-a părut genul de oraș unde cade istoria sau fastul peste tine, ne-am simțit bine acolo pentru că aveam o terasă cât camera noastră de mare, de unde nu ne mai venea să plecăm seara – am stat într-un cartier mai în afara centrului, lângă stația de tramvai Rovereto, linia 1 cu vagon de epocă (cam zgomotos, dar) simpatic, bun de luat dacă vrei să vezi centrul din mersul lui tărăgănat.
În prima zi am mers direct la atracțiile principale, adică la Dom, am urcat pe acoperiș, apoi am trecut prin Galeriile Vittorio Emanuele, am dat târcoale pe la Palazzo Reale. A doua zi am mărit cercul de plimbare în centru și am ajuns pe la Grădina Publică Montanelli, Castelul Sforzesco, parcul Sempione. La prânz stăteam deja pe o bancă în Sempione și ascultam corurile de cicade, gândindu-ne pe unde să mai mergem. Ne-am întors mai ocolit spre cartierul nostru în Turro, pe drum am trecut din nou pe la Dom, și am luat-o pe Via Torino, bulevard de shopping și promenadă. Mersul pe Via Torino nu e așa, oricum. Hai să intram acolo, dar și acolo, e și lume multă, cald (în iulie), nu poți merge întins, oricât ai vrea. Mergi cu valul și intri într-un ritm lent de vacanță, nu e rău deloc.
Ziua trei a fost cu dedicație – partea nouă a orașului și Navigli. Am reușit să ne plimbăm până la Piazza Gae Aulenti, un loc cu clădiri noi-nouțe, în mare parte sedii de firme, dar și spații publice unde poți pierde vremea trăgând de o cafea cu ochii la fântânile arteziene. După Gae Aulenti este zona metropolitană Isola, cu și mai mulți zgârie-nori, însă acolo nu am mai ajuns, deși aș fi vrut. Ne-am întors pe la Porta Nuova înspre Brera, un cartier foarte draguț cu clădiri vechi și cochete, mici piazzete, terase și restaurante. În drum spre Navigli am trecut prin câteva zone mai hippie, cu graffiti, care se potriveau perfect cu atmosfera boemă de lâgă apă. Ne-a placut Navigli, însă e la concurență în topul meu personal cu Brera și cu terasa apartamentului în care ne-am cazat.
Como, Bellagio, Santa Maria del Monte di Varesi, Pavia – asta apropo de locuri de vizitat lângă Milano.
Como
Ca și în Milano, am avut noroc în Como de un apartament tare drăguț, de unde se vedea un pic din lac și dealurile împădurite de dimprejur. În oraș nu am petrecut foarte mult timp, nu pentru că nu e simpatic, ci pentru că sunt atât de multe alte locuri grozave în jurul lacului. Centrul e tipic-stațiune, buticuri, terase, hoteluri, catedrala e chiar frumoasă și destul de mare pentru un mic orășel. Ce mi-a plăcut cel mai mult în Como a fost cartierul Brunate, sus în vârf de deal, unde se ajunge cu funicularul (5,50 euro). Se coboară pe un platou de unde ai vedere peste oraș, și unde găsești terase și chioșcuri cu suveniruri. Dacă mergi mai departe, către Faro Voltiano, ai parte de priveliști și mai frumoase, însă e puțin de urcat. Drumul nu e greu, e drum de pietriș, problema mea era că aveam sandale… Cum-necum, am ajuns la far, cred că din varful farului se vede și mai și, chiar ieșeau trei persoane de acolo, una avea cheia de la intrare, nu știu dacă e nevoie de rezervare. Dacă nu poți urca în far, e o terasă (privată) a hotelului Paradiso sul Lago, de unde poți admira lacul în toată splendoarea lui, cu coturi mărginite de munți verzi și, presărate ici și colo, mici localități. În mod normal terasa e doar pentru cei de la hotel, dar noi am cerut voie să facem câteva poze și nu ne-au zis nu.
Bellagio
Deși am hotărât că mergem întins la Bellagio, cred că am oprit de cel puțin cinci ori pe drum să admirăm priveliștea și să facem zeci de poze. A fost comod cu mașina, iar strada care leagă orășelele de pe Como este îngustă, șerpuitoare și destul de lângă apa, cât să te poți bucura aproape non-stop de frumusețile dimprejur. Se poate ajunge și cu autobuzul sau poți urca într-o barcă – pe noi ne-au cam speriat prețurile – cam 20 de euro de persoană dus-întors, sau bilet la liber de o zi (cobori unde vrei, urci unde vrei) 23 euro – și oricum închiriasem mașină.
Ne așteptam să fie totul scump, inclusiv parcarea, și mare ne-a fost mirarea cînd am descoperit că parcarea a fost gratis. Nu în centru, evident, dar la 10 – 15 minute pe jos. Plus că locul unde am parcat era foarte aproape de Giardini di Villa Melzi, cea mai frumoasă grădina din Italia, scria pe panoul de la intrare. Intrăm? Hai! Pentru 6,50 euro trebuie să verificăm reclama lor. Mă făcuseră, ce-i drept, curioasă. Grădina e într-adevar tare frumoasă, pajiști de un verde-intens, multe soiuri de copaci, răsaduri cu flori, fântâna cu nuferi roz în fața vilei, alei aliniate de copaci tunși atent, mini-grădina japoneză cu lac, pod arcuit și pești colorați. Toate astea pe malul lacului Como, cu bărcuțe în zare, și cu munți în spate, în față și pe partea cealaltă de apă. Ești înconjurat numai de nuanțe vii de verde și azuriu, totul e atât de calm, eu am cedat și am căzut de acord că poate chiar e cea mai frumoasă grădină din Italia. For now, at least. Deși în plin sezon turistic, am prins parcul aproape gol, pentru că am fost acolo de dimineață, chiar când deschideau, pe la 9.30.
Cu greu ne-am dat duși, dar începuse să ni se faca foame. Când am ajuns în oras, am experimentat al doilea val de bucurie. Bellagio e diferit de Como, e mai pretențios un pic, mai cocoțat pe deal, și mult mai cochet. Străzile pietonale în pantă ne-au adus insistent aminte de Capri, iar orașul e de fapt mai întins decât ne-a păcălit inițial, atâta doar că e întins pe verticală. Cred că e ceva aparte cu localitățile cocoțate și construite în pantă, sau poate am eu o preferință pentru ele. Aleile sunt pietrutie și înguste, întortocheate, restaurantele scot cum pot mese pe lângă ziduri, vegetația curge peste garduri, la fiecare intersecție îți trebuie câteva momente să hotărăști în ce parte vrei să mergi, pentru că e câte ceva frumos în toate direcțiile. Ne-a plăcut mult promontoriul, nu are un nume al său, ori nu am descoperit eu că ar avea, dar ajungi sigur acolo dacă mergi pe Via Eugenio Vitali, catre restaurantul La Punta, până la capătul străzii. Peisajul înspre versanții de pe partea celaltă de lac ni s-a părut dramatic, ceva mai sălbatic decât din parc, de exemplu. E adevarat că se schimbase chiar atunci vremea și apăruseră nori gri și perdele fine de ploaie în zare, dar cred e frumos să te plimbi pe micul dig oricând. E și o plajă minusculă acolo, lumea tocmai își strângea lucrurile din cauza norilor de ploaie.
Santa Maria del Monte di Varese
Când am plecat din Como știam că vacanța era pe terminate și am vrut neapărat să mai mergem undeva înainte să capitulăm. Pe hartă apărea relativ aproape Varese. Am căutat o parcare în oraș și ne-am dat seama imediat că nu e exact locul de care aveam nevoie, acum la sfârșit, dar am dat o tură oricum. Dezamăgiți, mergeam înapoi spre masina, când zărim un vârf de munte și ceva clădiri cocoțate, oare să ne încumetăm până acolo? Hai! Am intrat în rezervația naturală Campo dei Fiori și am ajuns în cele din urmă și la clădirile din vârf, la Santa Maria del Monte di Varese, sit Unesco (se pare că e și un funicular).
Sătucul e o așezare veche tare, cu câteva clădiri de piatră și vreo trei-patru străzi pe care dacă mergi și întorci capul, ești practic cu nasul în geamul caselor. Totul este vechi și în miniatură, nicio urmă de asfalt sau orice alt material de construcție mai nou, și se vede că a fost construit cu greu, acum sute de ani, din pietrele muntelui. Ca vizită e ceva deosebit să mergi pe o străduță cu mâinile pe lângă tine ca să ai loc, și să intri cumva într-un tunel sau gang la subsol, cred că trece pe sub o casă, cu bârne de lemn în tavanul pietros și cu un felinar atârnând de grindină ca să vezi pe unde calci. Așa că ne-am mirat amândoi când, în mijlocul așezării ăsteia în miniatură, construită din bolovani și cu grinzi de lemn, am găsit o biserică al cărei interior ascundea un fast baroc de ne-a lasat chiar cu gurile căscate. Se pare că Basilica Santa Maria del Monte face parte dintr-un proiect mai amplu, început de prin sec. XIV–XV, când așezarea era deja loc de pelerinaj.
Pavia
Adaug și Pavia la lista ce poți vizita lângă Milano, deși nu e neapărat o destinație pe care aș pune-o intenționat pe radar, dar ne-a părut bine că am trecut pe acolo. Oraș mic, universitar, cochet, cu o piazzetta frumoasă în centru, cu restaurante, biserică veche, shopping, destul de cozy. Prin oraș trece râul Ticino, nu ne-am plimbat pe malul lui pentru că nu ni s-a părut foarte interesant, ne-au plăcut mai mult străduțele în pantă, pietruite și mărginite de clădiri vechi, cu ziduri de piatră.
Nu știu ce ziceți voi, dar eu mai că aș mai da o fugă la Milano, și nu neapărat pentru oraș, ci pentru ce-i prin jur. Mai ales primăvara, căci mai nou a apărut și un câmp de lalele, la Cornaredo, la jumătate de oră de Milano, cu mașina.
PS: acest articol a fost publicat inițial în octombrie 2011