Daca m-as fi putut teleporta direct pe coastele abrupte ale Rivierei italiene, care stau sa se imbratiseze cu marea de-a lungul unui tarm generos pentru orice turist cu pretentii, miniconcediul meu de la sfarsitul lunii mai ar fi fost perfect. A trebuit sa aterizez din pacate la Napoli, un oras care vreau sa cred ca nu defineste italienii, ci este o exceptie, un oras surprinzator de agitat, de murdar – de la borduri, strazi pana la monumentele in stil baroc care ar fi putut respira ceva istorie daca nu ar fi fost sufocate de graffiti-ul care se urca pana si pe statui….Un oras abandonat de civilizatie parca. Cu oameni la fel. Cam atat despre Napoli, insa cei care vor sa stea mai mult in zona pot vizita „atracțiile turistice” din apropierea orașului – Vezuviu(o parte), Pompei, Herculaneum.
 

capri

Destinul blestemat intr-o zi si jumatate, cat am stat in Napoli, s-a transformat insa in multumirea unei alegeri perfecte cand am plecat din Salerno, cu autobuzele locale – SITA BUS și am inceput sa descopar timid Coasta Amalfi, printre serpentinele care, surprinzator, nu mi-au mai dat batai de…stomac, si claxoanele memorabile, obligatorii cand un gigant serpuieste pe marginea coastei, pe un drum ingust.

Traseul initial, cu care am plecat de acasa, era Napoli-Sorrento, cu trenul Circumvezuviana, si de acolo cu SITA BUS pe Coasta pana in satucul plin de farmec Praiano, locul unde urma sa petrecem patru zile. Insa, norocul a facut ca in acea zi sa fie o problema cu trenul tocmai pe acest traseu, asa ca am luat un tren rapid catre Salerno, pe partea opusa a Coastei, incepand astfel din alt colt explorarea tarmului. Spun noroc pentru ca asa am putut sa vedem la dus jumatate din Coasta si la intors celalalta jumatate, plecand de la Praiano catre Sorrento si de acolo cu Circumvezuviana inapoi la Napoli pentru avion.

Calatoria a durat in jur de 40 de minute, apoi am luat un autobuz pana in Amalfi, considerat cea mai mare stațiune de pe coasta (cert e ca avea plaje mai amenajate, turistice). De aici am schimbat iar un autobuz, urmand sa coboram in Praiano, dupa un drum de aproape trei ore, ceea ce initial ne-a cam enervat, dupa experienta din Napoli. Insa calatoria pana la Praiano nu ne-a lasat niciun moment de plictiseala, pentru ca peisajele uimeau cu fiecare curba in care intram: munte, mare, vapoare cat niste scobitori, caci ne aflam la inaltime, case si vile parca puse cu mana pe muntele terasat pana la intalnirea cu marea, gradini intregi de lamai, pe scurt un tablou viu al expresiei celebre „La Dolce Vita”.

In Praiano am ajuns pe la 8 seara si, dupa o mica neintelegere cu intermediara de la agentie prin care am inchiriat un studio intr-o vila, a venit chiar proprietarul dupa noi pana la intersectia, mica, nu va imaginati rondul de la Universitate, unde ne-a lasat autobuzul. Eram intr-o alta Italie, cu oameni care se strigau pe nume de la distanta, imaginati-va un fel de Giorgio cu ecou, si se intrebau de sanatate, in care cei fara masina isi gaseau negresit locul in autoturismul fara fite al unui alt localnic sau pe locul din spate al unui scuter. Unii s-au oferit sa ne duca chiar si pe noi pana la vila, ceea ce a fost un soc fata de atitudinea napoletanilor.

Vila, Il Giardino dei Limoni, a fost ..de vis, eu asa zic, daca va ganditi ca dimineata terasa studioului nu deschidea nimic altceva decat zarea cu miros si albastru pur de mare. Proprietarii, doi italieni simpatici, frati, aveau la parter propriul atelier de ceramica, din care scoteau arta in culori vii, cu care si-au decorat de altfel intreaga vila, de la lampi, lustre, marginea patului, pana la faianta de pe pereti. Am avut acces si la gradina lor, de unde savuram in fiecare zi lamai proaspat culese, busuioc pentru fripturile de vita gatite in casa si am primit chiar si legume sa ne facem salata.

Satul cu strazi in sus si in jos nu are prea multe obiective turistice, in afara de o biserica foarte veche, de prin secolul XIV, un turn pe margine de mare sau tunelele denumite Grote, insa are farmecul vietii care parca s-a oprit in loc doar acolo. Acolo am mancat cel mai bun peste proaspat facut la gratar, pe care l-am ales inainte sa fie gatit, intr-un restaurant amenajat intr-o gradina de lamai, masa a costat 35 de euro de persoana, cu antreu si vin alb, dar a meritat.

Pe terasa studioului, cu dimensiuni generoase, aveam propriile sezlonguri, insa am ales sa mergem pe plaja La Praia, aflata la 5 minute parcurse pe un drum putin abrupt, usor la coborare, dar mai greu la urcare. Plaja nu este indicata celor care vor sa faca plaja pe prosop, pentru ca este cu pietre, pe care le gasesti de altfel si pe fundul marii. Insa, in micul golf crestat in munte, ca un intrand marginit de doua stanci inalte, au fost amenajate cateva sezlonguri si chiar cateva terase, alaturi de o mica vila cu locuri de cazare. Tot acolo sunt si doua standuri ale firmelor care organizeaza excursii de o zi in insulele din zona, Ischia si Capri, din micul port amenajat in golf.

Am ales si noi o excursie pentru a doua zi, in Capri, pentru care am platit 50 de euro de persoana. Am plecat cu un vaporas pentru maximum 10-12 persoane dimineata, in jur de 9, si ne-am intors pe la 5-6 in Praiano. Dimineata ne-au dus in jurul insulei, am vizitat toate grotele, cu stalactite si stalagmite, apa care-si schimba nuanta de albastru in functie de cat de tare ne apropiam de stanci si tarmul abrupt al insulei, de la indigo, la turcoaz, trecand si la nuante de verde smarald.

Insula in sine mi s-a parut exagerat de aglomerata, nu prea aveai loc de turisti pe stradutele inguste, insa sus de tot, in asa numitul centru istoric, se deschide un peisaj care te face sa spui ca a meritat sa gafai 20 de minute urcand cateva zeci de trepte pana acolo. E si varianta unor autobuze, mai degraba rate, locale, alaturi de funicular, dar are si urcusul pe treptele inguste, printre vilele localnicilor, partea sa frumoasa.

La intoarcere ne-au dus mai aproape de Coasta Amalfi, pentru a vizita de pe apa celelalte satuce spectaculoase tocmai prin tabloul colorat, in trepte, creat de casele si vilele localnicilor asezate pe stancile care coboara spre malul marii, asa cum este Positano. Frumoase sunt si Amalfi, Ravello, Conca dei Marini, Minori si Maiori, dar si Sorrento, care ne-a uimit pe drumul de intoarcere spre Napoli, vazut de sus.

Drum care ne-a adus cu picioarele pe pamant, in zgomotosul si murdarul tren Circumvezuviana, care a avut „doar” vreo 28 de statii, daca-mi aduc bine aminte, pana la Gara din Napoli. Nu mai povestesc cum la intoarcere acelasi bagaj acceptat la Bucuresti nu a mai fost acceptat de o „doamna” napoletana de la Biroul de Boarding, usor frustrata de „estici”. Raman cu amintirile placute, care fac mai mult decat mia de euro pe care am cheltuit-o fara transport in doi, pentru cinci zile, sau decat rautatea si mizeria greu de inteles din orasul Napoli. Data viitoare vin direct cu un yacht de lux cu vele si sampanie la discretie, cum se desfatau oamenii cu sange sau portofel „albastru” in jurul Insulei Capri:)

 

 PS. deci trebuie sa reabilitez Napoli 😀