Mă gândeam eu că Veneția va fi pe gustul meu, dar nu mă așteptam să-mi placă chiar atât de mult. Unii spun că e overrated. Eu zic că e fascinantă. Ca locație, ca istorie, ca poveste.

Am iubit-o de când am pus piciorul în ea, adică înainte de a ajunge în Piața San Marco, simbolul orașului și locul unde trag cei mai mulți turiști. Tocmai de aceea sfatul meu este să nu stai numai în centru, să treci și prin celelalte cartiere, să nu mergi cu valul de turiști, ci să intri pe orice străduță îngustă, atât de asemănătoare cu cealaltă, dar totuși atât de diferită, să treci peste poduri mai puțin celebre ca Rialto, spre marginea orașului, peste Canal Grande. Vei da de Veneția pe care cei mai mulți turiști nu o văd, fie din grabă, fie că nu știu de ea, fie că nu le-a spus nimeni că e chiar interesantă. Nu Veneția turiștilor, ci cea a italienilor. Liniștită, frumoasă și tristă. Da, tristă, pentru că nu poți să nu te întristezi când de după fiecare oblon închis poate pentru totdeauna, din fiecare zid vechi, Veneția strigă după ajutor.

Pentru că de la aeroport am luat autobuzul (6 euro, biletul îl iei de la aparatul din interior) am coborât în Piazzale Roma și am mers pe jos până în centru. Așa am aflat că Veneția e tare frumoasă și până să ajungi în San Marco. Mi-au plăcut canalele netulburate de taxi-uri și gondole, casele vechi și colorate, străzile cu rufe-n vânt, ferestrele de poveste, terasele aproape goale. Apropo de ferestre (care mi-au plăcut la nebunie), nu am putut să nu observ că foarte multe locuințe erau goale, obloanele erau de mult închise.

 

Veneția e împărțită în 6 districte, sau sestieri. În (1)Cannaregio am ajuns din întâmplare. Am plecat de la hotel și am mers în neștire, am trecut de la palate impunătoare la case vechi, colorate odinioară în culori puternice, acum șterse de vreme, de la restaurante scumpe la baruri simple, de la magazine cu suveniruri la buticuri mici. Părinții tocmai își luaseră copiii de la școală, lumea se întorcea acasă de la serviciu sau de la cumpărături, unii cu barca proprie, alții pe jos, unii se opreau la o bere, alții la o bârfă mică (dacă ați fost în Italia știți cam cum vorbesc italienii). Era o agitație plăcută, firească, total diferită de cea din centru. Ca să nu mai zic că prețurile sunt mai mici, chiar decente.

La un moment dat ne-am întrebat unde suntem? Harta de pe telefon ne-a luminat – Cannaregio. Ridicat în secolul 11, districtul a găzduit muncitori și comercianți, așadar nu vei găsi prea multe palate. Vei găsi însă biserici. Și tot acolo a fost ghetoul evreesc, cel mai vechi din Europa – evreii nu prea erau văzuți cu ochi buni în Veneția, au fost lăsați să stea, dar numai în zona delimitată, nu aveau voie să iasă noaptea, erau obligați să poarte o eșarfă galbenă, plăteau taxe mari, trăiau în condiții insalubre. Alții zic că deși erau închiși în ghetou, evreii aveau oarece libertate și influență în oraș și-au ridicat sinagogi și școli, făceau comerț. Nu știu, știu doar că abia după ce a intrat Napoleon în Veneția și a dărâmat porțile ghetoului, evreii au putut circula liberi prin oraș.

În (2)Castello am ajuns tot fără să vrem. Am mers pe malul apei, din piața San Marco, până am ajuns în Arsenale, fostul șantier naval al Veneției. Se pare că prin secolul 12 era cel mai mare din lume. Acum e bază navală (unele porțiuni sunt interzise turiștilor), e ceva mai murdărel ca alte zone, e plin de case scorojite, de baruri ieftine, dar zău că e simpatic. O bucată de Veneția odată celebră acum parcă uitată, ștearsă de timp și de apă.

Cartierului îi zice Castello de la zidurile fortificate care se văd și astăzi și e cel mai mare din Veneția. Se laudă cu un parc mare, cu Porta Magna (secolul 16, leii care o păzesc ar fi aduși din Grecia), cu muzeul naval, cu prețuri mai mici ca-n centru și cu câteva biserici. Cea mai cunoscută e San Pietro di Castello (3 euro intrarea), a fost, înainte ca San Marco să se transforme din biserica privată a dogelui în catedrala orașului, cea mai importantă biserică din Veneția (am ajuns la pauză așa că nu am intrat, am văzut doar curtea interioară, veche rău).

În (3)Dorsoduro am mers pentru că ne tot făcea cu ochiul biserica din capăt de insulă (e cea care se vede din San Marco, peste apă). Zona e foarte frumoasă, e plină de palate și hoteluri scumpe. Înțeleg că e locul unde foare mulți străini și-au cumpărat case, are două mari avantaje- e aproape de centru și stă pe o bucată de pământ destul de înaltă și stabilă. Dorsoduro e legat de San Marco de un pod îngust, am stat la coadă ca să trecem, înapoi am luat traghetto (asta e un fel de gondolă fără fițe ce te trece de pe un mal pe altul în schimbul a 2 euro).

(4)San Polo e al doilea cel mai vechi cartier al Veneției și cel mai mic, e centrul orașului deci e plin de clădiri superbe, de biserici și e locul unde se găsește cel mai vechi și cel mai vestit pod din Veneția –  Ponte di Rialto. E o nebunie acolo…ceva de nedescris. E plin de comercianți, de turiști, de gondole. Se vede fain canalul de pe pod, asta dacă găsești vreun locușor liber.

După San Polo e (5) Santa Croce. Ceva mai liniștit și un pic mai ieftin. Numele vine de la biserica Santa Croce care a fost dărâmată în 1810.

Și al 6-lea și cel mai cunoscut și vizitat district al orașului de pe apă e (6)San Marco.  E cea mai veche zonă a Veneției, acolo a început totul. E ireal de frumos, dar atât de aglomerat. E plin de palate somptuoase, de hoteluri scumpe, de biserici. Acolo e Catedrala, superbă și pe afară și pe interior, se poate vizita gratuit, pentru muzeu, pala d oro (o bucată din altar) și pentru comoară se plătește bilet, de la 2 la 5 euro. Comoara aia înseamnă, pe lângă cruci, cufere, diamante, și niște degețele, un creieraș, o mânuță, toate sfinte, logic (eu am zis pas, a intrat domnul, i-a trecut repede). Se plătește bilet și pentru Campanile, turnul bisericii, 8 euro. De sus se vede toată Veneția. 

Lângă catedrală e palatul Dogilor, de poveste (e 16 euro biletul, 8 pentru studenți, e valabil și pentru vreo 3 muzee, plus biblioteca). La doi pași e hotel Danieli, hai că-l știți din Turistul. Tot acolo e și Ponte dei Sospiri pe unde trec toți amorezații care dau vreo 70-80 de euro pe o gondolă. Ceea ce e un pic amuzant ținând cont că podul a fost construit pentru a lega Palazzo Ducale de închisoare, pe acolo erau aduși deținuții în fața conducătorului suprem, pentru a fi judecați. De acolo pleacă nu doar gondolele, ci și vaporetto. 

Am găsit un loc din Europa unde transportul e mai scump ca la Londra, o călătorie, doar dus, e 7 euro. Diferența e că la Londra prețurile sunt aceleași pentru toată lumea, la Veneția, din câte am înțeles, localnicii au tarife diferite (de exemplu, traghetto e 0.70 pentru rezidenți și 2 euro pentru restul). Eu zic că nu merită să dai banii pe transport, Veneția nu e atât de mare încât să nu o poți face la picior. Merită doar dacă stai mai mult și vrei să mergi în Burano, Murano, Torcello, Lido. Un card de 12 ore e 18 euro, 24 de ore = 20,  48 de ore= 30.00, 72 de ore =35.00, 7 zile = 50.00.

Mâncare… nimic memorabil. N-am ce să recomand, pot doar să îți zic că e scump și prost. Oricum, cum ieși din centru se simte diferența. Mai peste tot se plătește coperto (pe românește acoperit, deci serviciu, fața de masă, tacâmuri, ca dacă iei cicchetti, tapasul lor, nu plătești coperto). Am văzut că e spaima turiștilor, unele restaurante afișau mare – no coperto. Cred și eu că e de speriat când coperto e de la 1 la 5 euro, dacă n-o fi și mai mult. Noi am dat într-o seară 7 euro numai pe coperto. Că deh eram 2. Mi-au plăcut osteriile lor. Unele servesc doar cicchetti și vin, altele au și meniu în toată regula. Ne-au curs ochii pe la toate patiseriile și eram siguri că ne vom îndopa cu dulciuri. Da de unde, nu ne-a plăcut nimic în mod deosebit. Ca să nu mai spun că am dat 8 euro pe un fel de macaron cu fistic, era el măricel, pregătisem vreo 4 euro, dar când am auzit 8…am zis bă, o fi bun. Neah. În schimb am mâncat un tiramisu bun.

 

Că tot am văzut pe ici pe colo ce să faci, ce să nu faci la Veneția... Fă ce vrei. Poți chiar să dai minimum 30 de euro de persoană pentru o plimbare cu gondola. Sunt banii și timpul tău. Fă ce te face fericit!, pentru că Veneția e un loc în care îți vine să nu faci nimic și să faci totul. Simplul mers pe stradă e un vis, dar în același timp îți vine să intri în orice clădire scoasă parcă din vreo poveste de demult. La Veneția parcă totul e permis, bani să ai. Și, din păcate, pare că totul e permis uneori chiar cu riscul de a distruge basmul dintre ape.

 

PS. de la aeroport, Marco Polo, există și varianta water taxi (minimum 80 de euro) sau vaporetto – l-am folosit la plecare, 15 euro biletul, face cam o oră jumătate că merge la Lido și apoi se întoarce în Veneția; m-am informat de pe venipedia.it și de pe veneziasi.it.

Dacă ți-a plăcut acest articol te așteptăm si pe pagina de facebook a vacanțelor.