Odinioară sursă de bogăție pentru întreaga Veneție, Murano se luptă acum nu doar cu timpul și cu apa, ambele au mâncat binișor din ziduri, ci și cu… globalizarea. Toată lumea face sticlă, mai bună sau mai rea, dar cu siguranță mai ieftină. Citeam undeva că sticla made in China a invadat în așa hal shop-urile din Murano încât doar specialiștii mai pot face diferența între ce-i făcut acolo și ce-i adus de peste mări și țări. Acum înțeleg afișele cu sorry, no Chinese glass here din fața magazinelor colorate.

Probabil că prin 1200 cuptoarele ardeau non-stop, scoțând pe bandă rulantă minunății colorate pentru bogații lumii. Acum multe fabrici și-au închis porțile. Și probabil că cele care încă mai produc nu mai vând ca altădată. Cu toate astea Murano nu mi-a dat impresia că s-ar agita prea tare. Fabricile care încă mai funcționează erau închise (poate pentru că am nimerit la amiză), la unele ateliere scria mare no photo, la altele chiar no photo, no entry, no stopping, no nothing, adică hello! ne-am săturat de turiști care cască gura. Nasol, că deocamdată aduc bani și se pare că aveți nevoie. Primul cuvânt care mi-a venit în minte când am pus piciorul pe insulă a fost dezolant. O fi fost ea odată demult bogată și plină de case, palate și biserici impunătoare, însă acum e cam în paragină.

Noi chiar am vrut să intrăm într-o fabrică, n-am avut noroc. Am găsit însă un shop care avea și un mic atelier, de ochii turiștilor (cum cobori din barcă intri pe strada care te duce în oraș, e imediat pe partea stângă). E gratis, dacă vrei să lași ceva bine dacă nu…aia e. Când se adunau câțiva gură cască, meșterul se ridica plictisit de pe scaun, băga cleștele în cuptorul încins, scotea o bucată de soare și se apuca de sculptat. Și chiar dacă făcea asta de zeci de ori pe zi, probabil de ani de zile, în fața unor curioși mai mult sau mai puțin interesați, plictiseala de pe chip i se ducea instantaneu. Cu o îndemânare extraordinară modela bucata de soare, o amesteca cu mărgele colorate și o transforma, în câteva minute, în pești, cai sau bufnițe colorate (noi am stat la vreo 3 reprezentații, că ne-a plăcut). Totul părea atât de ușor încât ai fi fost tentat să zici cred că aș putea și eu… Ei, ai vrea tu! Amestecul încins se topea atât de repede încât trebuia mereu învârtit, sucit, ca să capete forma dorită, ca să nu cadă din clește. Și culorile, care păreau inițial un amestec fără rost, se transformau ca prin minune  în ochi, pene, cozi. Nu degeaba e sticla de Murano vestită în toată lumea. Și probabil că nu degeaba e atât de scumpă.

Murano mi s-a părut un loc foarte comercial. Ca un muzeu care își așteaptă, și nu prea, clienții. Ca să nu mai spun că marfa e mai scumpă decât la Veneția, de exemplu, sau Burano. Mă refer la suveniruri, prostioare, treburile serioase…nu mă pricep, pot doar să vă zic că am căscat gura la niște candelabre de zeci de mii de euro.

M-am luminat, dau mai departe: atelierele de fabricare a sticlei erau inițial în Veneția, au fost mutate la Murano în 1291 nu numai din cauza incendiilor (extrem de dese, Veneția era cunoscută, prin 1200, ca insula de foc), dar și pentru a păstra secretul facerii sticlei (meșterii erau mai ușor de controlat în Murano, un loc mai mic decât Veneția, înconjurat de ape); meșterii sticlari nu aveau voie să părăsească insula fără autorizație; cei care divulgau secretul facerii sticlei de Murano riscau pedeapsa cu moartea. Dar aveau și privilegii – aveau voie să poarte sabie, aveau imunitate și puteau să-și mărite fetele cu fiii nobililor venețieni. 

Prelucrarea sticlei e family business, secretul facerii sticlei se transmite din tată în fiu, și chiar și astăzi sticlarii folosesc același procedeu de acum sute de ani. În secolele 15-16 Murano avea peste 30 000 de locuitori, acum numără puțin peste 5 500. Deși astăzi mai are doar 3 biserici, Murano se lăuda, înainte de invazia lui Napoleon, cu 18 lăcașe de cult. Insula nu era doar atelier de sticlărie, ci și casă de vacanță pentru venețienii cu bani. 

Și dacă vă întrebați de ce sticla de Murano e atât de specială, că și eu m-am întrebat, aflați o parte din răspuns aici.

Murano e la cel mult 45 de minute de Veneția. Noi am cumpărat un card valabil 12 ore (18 euro) și am mers și la Burano. Lângă Murano e il Cimitero, o insulă întreagă folosită ca cimitir. Am zis că mergem și acolo, dar zilele sunt atât de scurte toamna…

Hai si la Burano!

Burano: ca-n America Latin?