Sei in un paese meraviglioso. Scoprilo con noi.

Cu dor și drag de Italia am rămas de la prima vizită, în 2008, și cu el cred că am să rămân, indiferent de câte ori mai ajung în drumeții pe acolo. Nu știu de câte concedii și libere aș avea nevoie ca să-mi mai treacă, așa cât-de-cât, cred că ar fi cazul să mă mut acolo… Dar deocamdata nu pot, așa că am făcut the next best thing – două săptămâni de călătorit prin Lombardia, Liguria, Toscana, Emilia-Romagna. Și rămâne cum am stabilit, și cum scrie pe panourile lor de pe autostrăzi, “Sei in un paese meraviglioso!” 

Dacă în Milano am dat prima dată cu nasul în Dom, la Genova era să urcăm direct pe feribot, a gresit GPS-ul drumul… După ce am ieșit cumva din încurcătura, ne-a pălit norocul, și am găsit parcare fix în centru (Blu Area, e gratis în weekend & 8 pm-8 am, în rest costă 1,5 eur/ora). Fiind vineri spre după-amiază, plus plin sezon turistic, în iulie, atmosfera genoveză ne-a cucerit instant. Faleza înțesată cu oameni, concerte, terase, palmieri, distracții de toate felurile. Tot orașul fierbea de fapt de concerte, de la mini-live-urile restaurantelor, până la rock pe malul apei, sau nostalgic music-gig în curtea interioară a universității.

Genova ni s-a parut că semănă cu Napoli, atât arhitecural, cat și ca vibe și obiceiuri locale. Tot învârtindu-ne prin centrul vechi, am concluzionat că în Genova străduțele sunt și mai înguste, și mai întortocheate, decât în Napoli. La fel, lumea își scoate câte un scaun în fața clădirii si stă frumos în drum, să vadă cealaltă lume cum trece. Clădirile de pe o parte și de alta a străzilor sunt construite atât de aproape una de alta, și se urmăresc sinuos atât de exact, nu sunt în linie dreapată, încat mie mi-a venit greu să îmi imaginez cum le-au construit. Inițial am zis că luam o pauză, eram deja sătui de drum, însă odată ieșiți pe străzile genoveze, nu ne-a mai venit deloc să ne întoarcem la odihnă. Am rătăcit prin orașul vechi, am bătut faleza de la intrarea cu palmieri până la vechile docuri transformate în restaurante, terase, cinema. Am mâncat pe o bancă la malul apei, am admirat apusul reflectat în mare, am ascultat ba un concert, ba altul, nici nu mai știu cât de târziu era când am ajuns, până la urmă, înapoi la hotel. Am fost impresionați de cât de multe clădiri impunătoare și vechi am găsit prin centrul vechi, băncile, primăria, bibliotecile, mai toate instituțiile își au sediile în câte un vechi palat. Tot cartierul e plin de palazzo this, palazzo that, unele au curtea interioară deschisă și poți trage cu ochiul. 

A doua zi plănuisem să mergem iar în partea veche a orașului, să o vedem mai pe îndelete, însă ne-a furat o străduță în pantă, pe care am urcat și am tot urcat, până ne-am dat seama că mergeam pe lângă linia de funicular către cele două fortărețe pe care ziceam că eventual le vom vizita în ziua trei – Forte Begato și Forte Sperone. Drumul până la Forte Sperone a fost tare frumos, prin cartiere în pantă și pe lângă zidul vechi al orașului. Drumul intra la un moment dat într-o rezervație naturală, deci am mers și pe poteci de pădure, cicadele ne-au cântat peste tot, din loc în loc ne opream să admirăm orașul de sus, nu se vede rău deloc…Pe culmea dealului împădurit, unde e Sperone, ai vedere aproape complet de jur-împrejur, marea cu orașul vechi la mal și coasta cu alte localități până mai departe, dealurile și munții din partea opusă. Ne-am învârtit în jurul fortăreței fără să ne dăm seama dacă se poate intra sau nu, erau lacăte peste tot și părea destul de ne-călcată de vizitatori. Am renunțat până la urmă și ne-am întors în oraș pe partea cealaltă a dealului, pe unde trece cealaltă linie de funicular. Nici acum nu știu dacă se vizitează sau nu, dar nici nu contează așa mult, drumul și priveliștile au fost de fapt mai importante.

Scriind acum despre Genova îmi dau seama cât de mult mi-a plăcut acolo. Nu am reușit să mă țin de planuri pentru că mă fura mereu câte un alt loc, și nu reușesc să scriu despre tot ce am văzut acolo, pentru ca mi-au plăcut prea multe lucruri. Nu e un oraș super-pieptanat și aranjat, dar e viu, e organic, are de toate. Cartiere vechi mai sărace și altele mai cochete, ieșire la mare și o faleză cu graffiti, dar și palmieri și localuri fancy sau mai hip, dealuri împădurite cu trasee de biciclete și de mers, și să nu uit de mâncarea bună și de lumea veselă și amestecată. 

 

De neratat lângă Genova: Portofino și Cinque Terre

Un mare-mare plus al Genovei, dacă mai era nevoie, e că de acolo te poți duce cu mașina sau cu trenul la Portofino și Cinque Terre. 

Portofino e la aproximativ o oră, cu mașina, e mică și foarte fițoasă, la prețuri cel putin, dar e foarte faină. Am ajuns dimineața devreme, eram literalmente singuri în toată piața de la malul apei, și după ce ne-am trezit cu o cafea, am plecat în căutarea plajei publice. Am stat la soare și m-am bălăcit până spre seară, după ce am traversat peninsula până la Faro di Portofino, unde am mai găsit o plajă liberă – plajele sunt cu pietriș, în apă la fel, deci trebuie atenție, însă e tare frumos.

Între două bălăceli am vrut să urcăm pe unul dintre dealurile care înconjoară stațiunea, către castelul Brown. Nu mai țin minte dacă intrarea era 5 sau 10 euro, fapt e că am intrat și ne-a părut tare bine. Castelul e micuț și nu are exponate cine știe ce, fotografii cu celebrități din anii 50-60, dar toată lumea intra pentru priveliștea de pe cele două terase. Nu cred că se mai vede atât de frumos din altă parte, poate doar din barcă, însă la nivelul apei nu e chiar la fel. Potecile dinspre stațiune înspre far și castel sunt și ele foarte simpatice, deci tot secretul lui Portofino este să îi bați puțin coclaurile și să îl admiri de sus. 

Dacă în Portofino am lăsat vreo 10 euro pe o cafea și un croissant, iar la prânz am mâncat la o patiserie și nici nu ne-a plăcut prea mult, când am ajuns în Manarola am tras o mâncare zdravănă la Zio Bramante: bruschete, supă genoveză, paste arrabiata (vreo 20 de euro, cu tot cu băuturi). Era atât de multă lume pe străzi, încât mergeam ca pinguinii cu toții. La un moment dat trece o bătrână contra curentului, sau încerca să treacă, și se oprește să spună cuiva că e înspăimântător cu toți oamenii ăștia…Am râs, că eram bine-dispuși și ni se parea că e de fapt vesel și estival, și abia așteptam să mai facem doi pași de pinguin să ajungem la apă. Am comis și în Manarola două bălăceli și apoi am plecat spre Riomaggiore. Am fi vrut tare mult să mergem pe jos, e potecă pe stâncă, pe lângă apă, însă drumul era închis și a trebuit să luăm trenul, care nu a fost chiar ieftin pentru alea trei minute cât face dintr-o stațiune în alta (8 euro de persoană dus-întors).

În Manarola nu ne venea să credem cât e de frumos, cu muntele intrând în apă și cu orășelul agățat pe stânci, iar când am ajuns în Riomaggiore nici nu mai știam ce să mai zicem. Acolo ne-a plăcut cel mai mult, același peisaj de stancă abruptă în mare, însă orășelul e mai mare și are și mai multe case colorate, și mai multe poteci care duc în sus. Ne-am mirat să găsim sus pe stâncă un platou cu o biserică și o piață, nu te-ai fi așteptat să fie loc pentru așa ceva pe vârfurile stâncilor. 

V-am zis, “Sei in un paese meraviglioso!” 

Citește și Cinque Terre și Porto Venere