Dacă nu vedeți legătura, vă zic eu, sunt amândouă în Italia :-p Le-am pus la pachet, deși unul e în Toscana, celălalt e în Emilia-Romagna, pentru că am vizitat San Gimignano în drum spre Bologna, de la Florența. Am mers de fapt în sens opus față de Bologna ca să ajungem acolo, și bine am făcut.

Citisem pe net că e o fortăreață veche, în mijlocul unui peisaj de Toscana, deci eram oarecum pregătiți că va fi frumos, dar nu am fost pregătiți destul…Cetatea e păstrată cu atâta grijă încât e tare greu să îi găsești cusur. E locuită, e plină de turiști, totul e foarte activ și lively, și totuși au reușit să mențină clădirile, zidurile și străzile impecabil, bineînțeles în stilul orginal medieval cu cărămizi și dale galben-pal.

La început ni s-a părut micuță, însă te poți rătăci pe străduțele pietruite. E o stradă mai mare, care merge dintr-un capăt în altul al cetății, plină de buticuri, restaurante și cafenele. Urmărind mini-bulevardul ăsta nu ai cum să nu ajungi la Piazza della Cisterna, care e un fel de nod central de unde te poți orienta spre alte obiective, și de unde ai perspectivă către clădirile din jur. Noi căutam intrarea în turn, pentru că San Gimignano se laudă cu 15 turnuri (eu nu am reușit să le găsesc pe toate cu privirea), dintre care Torre Grossa e cel mai mare și singurul vizitabil. 9 euro costă biletul, e valabil pentru turn, muzeul archeologic și o galerie cu picturi (nu se poate plăti separat doar pentru turn). Ce să zic, decât că nu ne mai săturam de priveliștea peste acoperișurile cetății și peste dealurile dimprejur pline de măslini, vile toscane și pini-lumânări. Terasa turnului nu e foarte mare, deci se intră în ture, altfel cred că am fi rămas mai mult timp acolo. Tot timpul petrecut în San Gimignano ni s-a părut rupt dintr-o poveste, dar sus, pe Torre Grossa, au dat în clocot toate manifestările noastre de entuziasm și admirație.

Fun fact: ultima scară e de fapt o scăriță de o persoană, iar cei care așteaptă sa urce îi văd în toată splendoarea pe cei care coboară, și au coborât destul de multe vizitatoare în rochițe… Nici cei care coborau și nici cei care urcau nu se așteptau la asta, trebuie să te uiți eventual fix în podea, ca un copil vinovat, ca să eviți complet situația.

Deși nu credeam că se mai poate întâmpla ceva care să facă excursia și mai plăcută decât era deja, s-a întamplat – am găsit cea mai bună prăjitura pe care am mâncat-o în tot sejurul! Habar n-am cum îi zice, e un fel de savarină cu cremă de vanilie, e o cofetărie pe bulevardul principal, nu departe de poarta de intrare, au o vitrină care te înnbunește! Am găsit și un mic nod în papură, dar e ceva foarte personal – cât am umblat pe acolo ne tot întâlneam cu intrări la muzeul torturii, vreo trei cred, în locuri diferite, nu cumva să ratezi. De ce o fi așa de super-relevant? Intrarea în turn nu era atât de ușor de găsit…Plus că tot vedeam imagini cu mistreți, sau chiar mistreți împăiati, se pare că animalul ar fi important pentru locuitori, un fel de simbol local, așa de important încât nu știu, sincer, dacă o mai fi urmă de mistreț în viață pe acolo, la câte jamboane stăteau atârnate în vitrine. 

Prețurile mi s-au părut destul de mari în San Gimignano, la restaurante, de exemplu, era aproape dublu față de cât dădeam în Genova, dar se găsesc și chioșcuri cu felii de pizza sau alte chestii la to go, mult mai ieftine, plus mici tratorii de familie unde prețurile sunt mai mici. 

San Gimignano e la aproximativ o oră de Florența și la vreo două ore de Bologna. 

 

La Bologna, primul loc pe care l-am vizitat, fără să știm, a fost cartierul evreiesc. Era foarte puțină lume prin Ghetto Ebraico, plin de baruri studențești, și, obișnuiți cu îmbulzeala din celelalte locuri vizitate, nu înțelegeam exact unde sunt turiștii?! Până să ajungem în adevăratul buric al târgului, am ajuns la concluzia că Bologna ar fi un fel de Camden în stil italian, cu clădiri vechi și frumoase, cu un aer mai derelict, mai dur, din cauza grafitti-urilor, dar și datorită tencuielilor mai coșcovite, mai crăpate ici-și-colo. Ne-a plăcut amestecul ăsta de vechi și prezent boem, mai ales că am găsit și un loc unde am mâncat bine și ieftin, cred că era un local studențesc cu specific oriental, nu ne venea să credem că ne îndopăm fiecare cu câte o porție de orez cu legume în sos și un fel de piftele de cartofi, plus sucuri, totul pentru nici 13 euro. 

Tot înaintând spre centru-centru, au început să apară clădiri din ce în ce mai îngrijite, care mi-au rămas pe retină în nuanțe de roșu-galben-portocaliu, toate mărginite de galerii cu coloane pe unde poți merge liniștit la umbră în toiul zilei de vară. Străzile din Bologna sunt tare simpatice, mărginite de galerii pe ambele părți. Unele clădiri sunt lungi-lungi de tot, cât toată strada, nu știi unde încep și unde se termină, te trezești că aici e o ușă către un apartament privat și, câțiva pași mai încolo, o poartă de biserică, una în continuarea celeilalte. Dacă m-aș întoarce, sigur m-aș duce din nou să mă plimb pe sub galeriile clădirilor, unele au tavanul pictat, altele au uși interesante, cu manere în formă de figuri amuzante sau solemne, și pentru mine asta a fost o experiență specifică de Bologna, alături de culoarea și lumina galben-roșcată a orașului.

În jurul celor două turnuri (le due Torri) – Garisenda și Asinelli – am dat de valul de turiști și am zâmbit ușurați. Am ajuns în centru-centru. Turnul Asinelli e cel mai înalt, are vreo 97 de metri, se poate urca până la 90, însă sora lui, Garisenda, care e mult mai mică de statură (47 de metri), e mult mai înclinată. Pe broșura scria că e înclinată la 4.0 grade, comparat cu Pisa, 3.97 grade, era și un desen de comparație, ne-am amuzat copios de concurența turnurilor înclinate. Asinelli e înclinat și el, dar mult mai puțin, doar 1.3. Biletele sunt ieftine, 5 euro de persoană, și se iau de la biroul pentru turiști. E mult de urcat și cele aproape 500 de scări urcă pe lângă perete, deci se vede golul din mijloc… Mai sus au mai acoperit cu podea spațiul dintre scări, ca să nu ai vârtej chiar înainte să ajungi pe terasa turnului. Spațiul din vârful turnului e mic și foarte aglomerat, însă, dacă ai răbdare, poți admira acoperișurile roșcate ale orașului până departe. Atunci am înțeles și eu cât de mare e de fapt Bologna. Între creneluri au pus plasă cu ochiuri destul de mari, să poți scoate un aparat sau telefon înafara, însă eu nu am avut curaj, îmi tremurau și mâinile și picioarele după atâta urcuș. 

Nici n-am coborât bine din Asinelli, am făcut doi pași prin Piazza Maggiore și Piazza Nettuno, că am urcat din nou niște scări, de data asta la Basilica San Petronio. Când am fost noi era în renovare și, pentru 3 euro, te lăsau să te urci pe scările schelelor exterioare (e și lift) până la Terazza di San Petronio, de unde se vede orașul. Ca înălțime e mult mai joasă decât Asinelli, însă panorama este la fel de frumoasă. Adrenalina e mai puțină 🙂 

Am încheiat plimbările noastre în zig-zag prin Bologna cu o vizită în Giardini Margherita, un parc relaxant cu un lac plin de broaște țestoase. Sunt o mulțime de locuri interesante în Bologna, pentru toate gusturile și buzunarele, găsești mai multe detalii pe site-ul oficiului de turism. 

Dacă vrei să continui plimbarea prin Italia dă click aici 🙂