Români în lume: Dana-de la București la Amsterdam

Cum e să spui într-o zi gata, mă mut la Amsterdam! Pare usor de zis, dar cu siguranță nu e, și de la zis la făcut…e cale lungă. Sau nu. Dana așa a făcut și sincer o invidiez, mie mi-e greu să mă mut dintr-un apartament în altul.  Și dacă de multe ori locul te alege pe tine, la noi cam așa a fost, prima oară, în cazul Danei a fost invers. O las pe ea să vă povestească de ce a dat România pe Olanda și cum e să locuiești la Amsterdam.

………………..

Au trecut trei ani de când am lăsat în urmă România pentru a mă muta în Olanda. Trei ani de când am schimbat Bucureștiul pe Amsterdam; par mulți la număr, dar îmi par uneori de parcă ar fi fost trei luni. Hotărârea de a pleca a fost luată cu mai mulți ani în urmă, iar partenerul meu s-a mutat înaintea mea, el va împlini în curând patru ani de stat aici. Eu am mai așteptat puțin, ca să testăm întâi terenul, să nu ne aruncăm amândoi cu capul înainte în același timp. A fost, deci, o decizie gândită bine, nu una pripită, de moment.

Am ales să plecăm din țară pentru că ne-am dorit să trăim mai bine, să trăim altfel. Aveam o situație bună în România, aveam un salariu bun (dar un job foarte stresant), aveam casă și mașină, ce să mai, erau toate bifate pe listă, după standardele românești. Dar noi ne-am dorit altceva. Calitatea vieții nu depinde doar de cât de mare e casa sau salariul, ci depinde de mediul în care trăiești, de aerul pe care-l respiri, de nervii pe care ți-i faci zilnic în drumul prin oraș. Am ales Amsterdam pentru că îl vizitasem înainte și ne-a plăcut mult, dar și pentru că auzisem că e un loc bun de trăit ca expat, aici locuind în jur de 180 de naționalități, limba engleză vorbindu-se peste tot prin oraș, existând posibilitatea găsirii unui job în limba engleză – lucru foarte important pentru cineva care nu știe o boabă de olandeză.

Cum a fost adaptarea?

Dacă mă întrebai acum doi ani aș fi zis că destul de rapidă și fără prea multe probleme. De fapt, adaptarea e un proces lung și întortocheat, care probabil că încă nu s-a terminat, deși mă simt aici ca acasă, de ceva timp. Însă atunci când pleci pentru că asta îți dorești, când nu ești forțat de împrejurări să o faci, când mergi într-un loc care îți place, este mult mai ușor să te adaptezi. Am avut și eu momentele mele de îngrijorare sau de singurătate – este normal pentru oricine lasă în urmă o viață construită în 30 de ani și o ia de la capăt – dar am trecut peste ele.

Cel mai greu mi-a fost să îmi fac prieteni: aveam senzația că parcă nu găsesc pe nimeni care să fie pe aceeași lungime de undă, că diferențele între culturi îmi stau ca o piedică în cale și nu pot să trec peste ele. În cele din urmă, am înțeles că este imposibil să mă simt la fel apropiată de niște oameni pe care abia îi descopăr ca și de cei pe care i-am lăsat acasă, pe care îi știu de-o viață. A mai trecut și ceva timp, s-au mai consolidat relațiile, acum mă consider norocoasă să fi întâlnit toți oamenii care se află în jurul meu aici. A fost de mare ajutor și faptul că nu sunt singură în această țară, ci am venit împreună cu partenerul și am adus astfel o parte din viața de dinainte cu noi – plus că am adus și pisica, sprijin de nădejde în momente grele!

Mi-am găsit destul de repede și un loc de muncă, astfel încât nu am avut timp să mă stresez prea mult cu asta. În primele luni în Amsterdam am avut timp să descopăr orașul, să mă plimb pe străzi și să analizez oamenii, să interacționez cu ei. A fost o pauză binemeritată după viața stresantă pe care o aveam în București. O perioadă în care m-am regăsit, am fost inspirată, am învățat chestii noi, am pus bazele celor două bloguri. Copilăria mea în Amsterdam, asta au fost cele câteva luni.

Cât despre oraș, ce să zic: a fost dragoste la prima vedere și așa a rămas. E un loc liniștit (dacă eviți cele câteva zone pline de turiști), atmosfera mi se pare a fi una de orășel romantic de provincie. Îmi place că pot să mă deplasez cu bicicleta peste tot, îmi plac canalele care străbat orașul, îmi place că oamenii sunt relaxați și merg cu zâmbetul pe buze pe stradă sau cântând pe biciclete; îmi place că la primele raze de soare toată lumea e afară, la terase, sau în fața casei, cu cina și paharul de vin. E un oraș plin de verdeață, are parcuri multe și frumoase, unde îmi place să merg la picnic, de câte ori îmi permite vremea. În același timp, deși pare așa, nu este orășel de provincie, ci este plin de evenimente: concerte, festivaluri, muzee, expoziții; tot timpul se găsește ceva interesant de făcut.

Singurul mare neajuns mi se pare a fi vremea, zilele gri cu nori atât de joși de parcă-ți stau în cap, care pot s-o țină așa săptămâni la rând, încât, indiferent cât de optimist ești de fel, tot ajungi să fii deprimat de lipsa soarelui. La asta cu greu te poți adapta, și este unul din motivele importante care îi determină pe mulți expați să se întoarcă acasă sau să se mute în țări mai însorite.

Relația cu olandezii este una destul de încâlcită; am cunoscut mai mult străini decât localnici, pentru că mă învârt mai mult în cercuri de expați. Olandezii nu mi se par niște oameni inaccesibili, așa cum se spune; cei pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului au fost însă de toate felurile, de la oameni drăguți și prietenoși la nesimțiți insuportabili. M-au uimit cu zgârcenia lor, cu nebunia de a ține 17 grade în casă, cu pasiunea pentru flori și pisici, cu autoironia specifică, cu atitudinea relaxată față de viață și problemele acesteia. Deși încă nu pot să înțeleg multe din ceea ce nouă ni se par a fi țăcăneli specifice acestui popor, am învățat să le accept și să nu mă mai minunez. Unele dintre ele chiar le-am adoptat – cum ar fi mersul pe bicicletă pe orice vreme, deși la asta încă mai lucrez.

M-am apucat târziu să învăț limba olandeză, și încă mă lupt cu ea, nu e o limbă ușoară și nici prea frumoasă, dar, după atâția ani, simt nevoia să o învăț, nu mai suport să cer mereu oamenilor să vorbească în engleză (mai ales că acum toți mă abordează în olandeză, probabil arăt cumva mai a localnică decât arătam acum trei ani).

Cum este viața în Olanda? Normală, aș zice, cu bune, cu rele, cum e  viața în general. Sunt și aici facturi de plătit, nervi cu birocrația, trenuri anulate și drumuri în lucru. Sunt griji pe care ți le faci în legătură cu una sau alta, sunt zile bune și zile proaste. Important este ca atunci când tragi linie și faci bilanțul, să rămâi cu mai multe sentimente de mulțumire decât cu celelalte, și, în cazul meu, așa este.

Am găsit aici ceea ce căutam? În cea mai mare parte, da. M-aș întoarce în România? Momentan nu îmi doresc și mi se pare puțin probabil să o fac. Oamenii se schimbă însă și nu știi niciodată ce o să vrei peste câțiva ani. Poate o să vreau să mă întorc în țara natală să mă reconectez la „rădăcini” sau poate o să vreau să mă mut într-un loc însorit, să îmi încălzesc oasele înghețate de vântul olandez. Indiferent ce voi alege, sper să fie un loc în care să îmi pot trăi viața cât mai frumos posibil.

…………………

Postarea de mai sus vine ca răspuns la invitația mea de a povesti de ce-am plecat, de ce-aș mai fi rămas, multumesc mult Dana și sper ca oriunde veți alege să rămâneți, să vă fie bine!

Pe Dana o găsiți pe  danarozmarin și pe amsterdamian.com.

Din aceeași categorie: Larisa, doi ani și jumătate la malul Loarei și eu, 3 ani prin lume.