Acasă

Cred că nu am lipsit niciodată atâtea zile de pe blog. Nu, nu m-au răpit extratereștii, dar, ca de obicei când vin acasă, am o mie de treburi de făcut. Și mi se pare atââââât de frig! Am plecat de acasă de la 13 grade și am ajuns la…Am plecat de acasă…acasă. Și acuși mă duc acasă, adică la ai mei. Deci unde e, cu adevărat, acasă? În ultimii ani parcă peste tot și nicăieri.

Îmi scria un domn acum câteva săptămâni că nu se simte acasă nici în România, de unde înțeleg că a plecat, nici în Germania, unde stă, ci în Scoția. Ciudat sentimentul ăsta de acasă care te cuprinde conștient sau inconștient. Și culmea e că la acasă (cea de acum) ți-e dor de acasă (unde te-ai născut), dar odată ajuns acasă (unde ai crescut) duci dorul lui acasă celălalt. Nu-mi dau încă seama dacă e un câștig sau o pierdere.

Sunt acasă la ai mei, că acolo am crescut. Sunt acasă la București, am stat câțiva ani aici, nu prea mulți dacă mă gândesc bine, dar destul de repede Bucureștiul, de care mă temeam inițial, a devenit acasă. Mai ceva ca Iașiul, unde am stat vreo 8 ani. Sunt acasă la Londra, se face acuși anul și apartamentul acela, de care nu-s nici pe departe mulțumită, e acasă. Mereu zic nu mi-am luat nu știu ce, a rămas acasă. Am fost acasă până și în Franța deși uram apartamentul ăla. Ori de câte ori zic acasă mă întreb dacă e obișnuință, un mod de a identifica un loc, sau chiar acasă.

Unde e până la urmă acasă? Care e cordonul ce leagă omul de loc? Un sentiment? O obișnuință? Un certificat de naștere? Mie mi se pare ceva mai presus de un act, de cetățenie, ce simți nu poate fi prins în acte. Și totuși, vrei nu vrei, locul scris pe bucata de hârtie e tot acasă. Pentru mine România va fi mereu acasă. Și nu numai pentru că așa scrie pe hârtia aia inventată special pentru a te prinde într-un pătrățel, pentru a te diferenția de alții. Oriunde voi fi, pentru un timp mai lung sau mai scurt, fie că vreau sau nu, tot român voi fi. Și apoi poate pentru mine Londra (e doar un exemplu) e acasă, dar pentru alții voi fi mereu un străin. Cred că oricât de bine ai vorbi o limbă tot nu jonglezi cu ea așa cum o faci cu cea natală. Subtilități, expresii, glume… înțelesuri poate pricepute doar de cei care au același background ca tine, sau doar de cercul și mai mic, din jurul tău. Și apoi nu e așa de simplu să te simți cu adevărat acasă, să aparții unui loc.

Home = the house, apartment, where you live, especially with your family; a house when it is considered as property that you can buy or sell, zice Cambridge dictionary. Dex-ul nostru zice – acasă = casa în care locuiești; la locul natal, în sau către patrie. Un cuvânt atât de gol și totuși atât de încărcat.

Home is the place where, when you have to go there, they have to take you in, spune Robert Frost. Adevărat, îți place sau nu, sunt niște legături mai puternice decât tine. Pentru noi, cei plecați de voie, poate părea un moft, deși cred sincer că nu e (și avem norocul de a fi albi în Europa, uneori zic merci că m-am născut în România) însă pentru alții acasă e un lucru uneori imposibil de obținut. 

După atâtea case eu mereu zic că acasă e unde ne e bine. Și unde e Miky. Miky e fată de București, deși s-a născut la Iași. Vedeți, până și ea are dilema lui acasă.

Nici n-am apucat să cobor din avion că mă sună soră-mea, n-avem apă caldă, căldură, curent. Minunat! Și toate oprite de pe la 12, eon-ul dă vina pe apa nova, apa nova aruncă pisica la eon… cert e că începe să se facă frig (că era deja 5). Welcome to Romania! Sau to Bucharest. Din fericire, că din cauza ceții o mulțime de curse au fost trimise la Constanța. Chiar așa, ce-i cu ceața asta, domle?! Până și londonezii ar fi invidioși.

Pe drum, de la aeroport spre casă, sub efectul bucuriei aterizării la destinație, domnul meu zice – e frumos Bucureștiul (gătit de sărbătoare adică), parcă e mai frumos ca Londra! Ei hai, lăsați. E drept însă că nu arată rău. Cam kitschios pe ici pe colo, dar în mare mi-a plăcut. Nu-mi plac în schimb presudo-târgurile astea, cel puțin aici la Unirii…tigănie curată, mai ales pe partea dinspre splai – 6 la 10 lei (chiloți sau șosete, să nu te prindă moșu fără chiloți zic). Cel de pe Lipscani e simpatic, și marfa e drăguță. La Universitate am fost doar în trecere, nu-mi dau cu părerea. Dar, din nou, nu pricep de ce i-au zis Bucharest Christmas Market, probabil ca să priceapă miile de turiști străini că au nimerit unde trebuie. Și de ce or fi pus gardul ăla de sârmă…beats me.

Am tot zis că ies într-o seara cu aparatul, să fac poze, dar ba era ceață, ba era frig, am preferat să mă bag în vreo casă sau în vreo crâșmă. Apropo de asta, peste tot se fumează, nu mai pot. N-am nimic cu fumătorii, plămânii lor, banii lor, dar m-am săturat să ajung acasă mirosind ca un cort. Și când te duci la bar mai treacă meargă, dar când se și mănâncă…mi se pare maxim. Și nu știu cum se face domle că-n toată Europa asta s-a pus în aplicare reglementarea UE cu privire la fumat numa la noi nu. Senzaționale sunt locurile care au cică spații și pentru fumători și pentru nefumători. Le separă …aerul. Și nu doar alea mici și neștiute, ci și astea cu pretenții. Mă duc într-o zi la Carul cu Bere (care mie-mi place deși în ultima vreme mă duc mai mult pentru clădire decât pentru mâncare, mi se pare mie sau au mărit prețurile?). Fumători? Nu, la nefumători. Poftiți, zice domnișoara arătându-ne o masă în partea stângă a intrării. Mă uit la ea, la masă, stânga, dreapta…adică fumătorii și nefumătorii sunt despărțiți de culoarul de intrare în restaurant. Bun așa. Până la urmă am stat la balcon. Mofturi, clar.

Chiar așa, știți vreun loc fără fumuri prin centrul  vechi? 

Am făcut bradul, vorba vine, l-a făcut soră-mea, și pentru că mâine plecăm la casa altcuiva, la mine a venit deja Moșul. Dacă o mai trece…se ocupă Miky de el. Să aveți sărbători frumoase și să fiți acasă! 

PS: Mi-a plăcut articolul din The New York Times, chiar vi-l recomand, mult mai interesant decât plimbările mele pe câmpii, Home is Where They Let You Live. Trist, dar adevărat. Și din ce în ce mai frecvent în ultimii ani. E povestea unei fete  de 13 ani, născută în Iran, crescută in America, blocată în Germania doar pentru că a scris pe bucata de hârtie, în dreptul locului acasă, America.

Each year many thousands of children are brought to America by their parents. They come before they have any concept of citizenship, much less of belonging. Like me, they will draw their notions of “home” not only from what is familiar and desirable but also from what is permitted and denied them…“Home.” At 13, I had that notion knocked out of me in ways that were useful, or mostly so. But the word still makes me uneasy, and even now, whenever I am given a choice, I leave the answer blank.