Eu nu mi-s munțomană, ba mai am și una bucată picior beteag, dar când oi refuza o plimbare, să mă duceti să mă vada un doctor, că sigur s-a zdruncinat ceva la mansardă. Deci când am auzit hai la Babele și la Omu mi-am pus rucsacu-n spate și pe aici ți-i drumul. Nu eram sigură că o să pot urca și la vârful Omu, dar am zis că-s bune și niște babe pe care nu le-am văzut în viața mea. Nu, nu cu telecabina, oi fi eu o delicată, da’ nici chiar așa.
Am plecat pe la 6 din București, unii au condus, alții și-au continuat somnul de frumusețe, am intrat pe TransBucegi deși oficial înțeleg că-i închis – e un semn la intrare, dar nu-i nicio barieră, ceva de genul pe aici nu se trece, dar dacă totuși te bagi, o faci pe riscul tău – am mers cu grijă și atenție, ruta e îngustă, cu greu se strecoară două mașini, și e destul de sinuoasă, am căscat gura ba în stânga, ba în dreapta, mai puțin în față, că doar nu eram eu la volan, și pe la 9 am parcat la baza drumului spre Babele, printre niște oi mai harnice ca noi.
– Dă și mie o țigară!, zice șeful de turmă.
-Ne pare rău, nu fumăm.
Cum e asta, băi nene, ne pare rău că nu fumăm! De fapt ne pare bine, ne pare rău de matale, prin vârf de munte măcar o țigară să-ți țină de urât, că-n oi n-ai bază, dacă văd iarbă te lasă vorbind singur.
Vreme bună, când intră soarele în nori, scot hanoracul, când iese, îl dau jos, câtă treabă!, liniște și pace, e încă devreme așa că rar dăm peste drumeți
– Băi băieți, ce-a făcut Steaua?
-S-a calificat!
Nu mai conta c a luat bătaie. Oricum, microbiștii au răbdat ceva până au aflat deznodământul, coborau de pe Omu cred și au dat de oameni informați mai jos de Babele. În cel mult 50 de minute de mers lejer, cu gura căscată și cu ochii în obiectiv, cu un picior aranjat bine în Tailanda, stângul, și cu altul cam deranjat că muncește pentru doi, am ajuns la Babele. Hai că n-a fost greu deloc! M-am ofuscat că i plin de peturi, că clădirea aia e prea în sufletul babelor, noroc c-am pupat Sfinxu de l-am zăpăcit (să iasă poza) și am uitat de supărare.
Pai dacă tot am ajuns aici, n-ar fi păcat să ne întoarcem? Plus că abia ne intrasem în formă. La crucea Caraiman sau la vârful Omu? Crucea era mai aproape, cam o oră jumătate, până pe Omu se fac vreo 3 ore. A votat majoritatea, piciorul meu părea că pune de-o revoltă, i-am dat ignore și am plecat spre Omu. E plin de flori pe care le admiram la Kew Gardens la secțiunea flori de munte, că ăia care n-au le bibilesc de numa numa, iar aia care au prea multe își bat joc de ele, ne intersectăm cu câțiva străini veseli, cu niște ciobănești fugiți de la stână, cu zeci de sticle de plastic și cutii de bere, și ajungem în cel mai frumos loc de pe traseu:
Nici priveliștea de sus, de la 2 500 de metri, nu se compară cu crestele alea verzi.
Am făcut mai puțin de 3 ore până la Omu, pe final parcă am zis un nu mai pot, hai înapoi, noroc c-am aflat că-i rost de ciorbă sus, la cabană (păi acu ziceți? după ce m-am îndopat cu mere și batoane de cereale?!). Mă alint, traseul a fost mai facil decât mă așteptam eu.
Să mergem și la Cruce? Ei, nici chiar așa, că doar n-oi bate toți Bucegii într-o zi, plus că stângul și dreptul mă înjurau în cor, te-am dus pân aici, da să dea dracu să pleci spre Cruce! Am coborât repejor, la vale toți suntem mai harnici, ne-am scotocit de pungi prin rucsacuri și am adunat sticlele și cutiile de bere care mi-au stat pe creier tot drumul (am zis că n-are rost să le cărăm până sus, le luăm la întoarcere), ne-am lăudat că suntem tare deștepți că am urcat dimineață, la amiază era prăpăd (prea multă lume ca să te poți bucura de munte), le-am urat numai bine mârlanilor care și-au lăsat urmele printre pietre, pe sub copaci și printre flori colorate (că la Babele, unde era murdar rău, am rămas fără pungi), ne-am făcut de treabă cu niște măgăruși care ocupaseră parcarea și am plecat spre pensiune, la Bușteni.
Mi-a plăcut pe munte, mă mai duc!
Sunt moară hodorogită așa că-ți mai zic o dată – pune un sac de gunoi în rucsac, dacă fiecare ar lua măcar o sticlă la dus și una la întors, muntele ar fi mai curat. Dacă faci treaba asta și pui pe facebook sau pe undeva, scrie și #muntecurat, să mă bucur și eu că nu vorbesc chiar singură. Merci
PS: mai multe poze pe pagina de facebook a vacanțelor
Sa-ti fie de bine drumetia! Pozele tale mi-au facut dor de Bucegi, n-am fost eu in multe locuri dar macar pe astia i-am batut la picior. Ultima data am fost intr-o iarna. Pe vremea aia nu exista trans-bucegiul asta, se urca cu telecabina sau la picior :D.
Recunosc ca articolul m-a enervat si mai recunosc ca nu am facut nici o drumetie in muntii nostri. Am facut destule in Alpii francezi dar niciodata nu am intalnit o hartie pe traseu sau pe varf. Cum la altii se poate si la noi nu?
Spor la cocotat pe munti 🙂
merci Larisa.
Irina – apoi daca pe tine te a enervat numa cat ai citit, iti imaginezi cam cum eram noi la fata locului
Hehe, ce magarusi draguuuuti!! :P:P:D