Să zică aleluia că n-are! Nu-s genul de om care să stea în pădure, dimpotrivă, prefer un loc plin de locatari decât unul gol, dar uneori zău că-mi vine să plec în pustiu. Și, șoc și groază, nu în România am avut cei mai răi vecini, ci la Londra. Da, a trebuit să mă mut la Londra ca să dau peste cei mai cretini vecini în viață.

Al meu îmi zice da nu mai ții mine că aveam unii și-n Iancului, nu dormeam noaptea, nu-i văd, deci n-au fost memorabili. În schimb ăștia de Londra…În prima zi când s-au mutat au început cu trântit și bușit. Zic bă, asta e, mută oamenii mobilă (și au tot mutat până au zburat, de fapt dobitocul izbea tot ce prindea în cale și mergea ca un troglodit, și în loc de vorbe îi ieșeau pe gură numa țipete, însoțite veșnic de fuck). Pe la 10 s-a apucat tâmpita aia de plâns (nu degeaba o fac tâmpită, stați așa), și plângea atât de tare încât m-am gândit să sun la poliție. Pe la 1 am adormit. Pe la 5 iar plânsete. Trântesc ușa, se oprește urlătoarea 2 secunde, la modul parcă am auzit ceva, și apoi o ia de la capăt. După vreo 3 seri ne-am prins că de fapt  primitivul pleca la muncă în jur de 6 și trăgea de urlăcioasă în fiecare dimineață și seară, ea fie că voia, fie că nu voia, tot plângea de scula toată scara, și oricare era finalul tot se lăsa cu strigături. Într-o seară a coborât un vecin și se uita prin spatele blocului, să identifice probabil de unde vin strigătele, eu nu eram acasă și al meu îmi zice m-am uitat la el și am dat din umeri că adică eu sunt singur acasă, nene, wasn t me. 

 

Și după săptămâni de trezit la 1, 3, 4 sau 5 dimineața (am și fost plecați o perioadă), n-am mai rezistat și i-am reclamat. M-am trezit la ușă cu un nene de vreo 50 de ani, spălat, pieptănat, și cu o tipă de maximum 40, la fel, normală, și zic băi nene ce înșeală aparențele. Erau de fapt proprietarii care au venit să verifice situația după ce au fost sunați de administrator. I-am zis că nu am nimic cu nimeni, nu-i cunosc și nici nu vreau, nu vreau să-i dai afară (cum a indicat el), vreau doar să dorm noaptea. I-a dat afară.

Și apoi n-a mai găsit probabil chiriaș așa bun că s-au tot perindat pe sus ba o familie cu doi copii (fetele alea nu mergeau niciodată, ele alergau, cred că și când au ieșit din maică-sa tot tropăind au ieșit, da nu era vina lor, le ținea toată ziua în casă, da măcar dormeau noaptea), ba vreo 3 nevorbiți care ajungeau acasă pe la 1 noaptea și se puneau pe bârfă. Până s-a enervat domnul într-o noapte, pe la 3, și le-a bătut în tavan (că la ușă n-au vrut să răspundă), și s-au potolit. Dar cred că aveau hardul mic, au uitat repede și au luat-o de la capăt. Dar numai bine ne-am mutat noi, fără să-i reclam, că nu era doar vina lor ci și a clădirii cu pereți de carton.

 

Tot acolo, vecinul din clădirea alăturată ne-a transformat geamul în depozit. Ba și-a pus canapeaua, ba sculele, plus rufele la uscat, plus grătar ocazional. Canapeaua … hai că nu mă încurcă tare, poate or duce-o. Îhi, au mutat o niște băieți care au venit să repare ceva la bloc. Rufele…asta e, parcă nu iau toată lumina, nu mai fi și tu așa sensibil (deși scrie clar la contract că n-ai voie să-ți speli rufele-n public). Sculele…s-a pus pe ploaie într-o noapte pe la 12 și poc, poc, ce se aude? Apa pe cutiile cu vopsea. Picăturile au umplut paharul, i-am mutat cutiile, și a doua zi m-am dus în spate și i le-am pus în fața geamului. Și i-am și zis nevestei spălătorese să-și țină sculele acasă, nu în spațiul meu.

Mai aveam unul alături care afuma blocul din când în când (și nu cu țăgări normale, if you know what I mean) și ținea musai să afle toată scara când iubita lui era fericită, dar se întâmpla atât de rar încât zău că nu aveai ce să comentezi. Acum e liniște, deocamdată, slavă Domnului că stau la ultimul etaj.

 

Dar ca să vezi diferență. Acasă, la București, s-au apucat unii de dat petrecere într-o noapte. Nu era prima oară, deja eram sătui de ei, ne-am dus la ușă, s-au potolit, dar clar se va repeta, deci merg la administrație să întreb ce se poate face. Să-mi cumpăr dopuri eventual pentru că ei nu pot face nimic, să chem poliția. Zic domle, am semnat un contract când ne-am mutat, niște reguli interne, e hârtie igienică? Cam e, ei nu pot aplica legea, doar poliția o poate face. Zic bun dar puteți să le atrageți atenția, să le dați un mail, să vorbiți cu proprietarul (că pare a fi închiriat)…nu e treaba noastră, nu putem. De lene și de proști ce suntem, de aia.

Tot la București, când stăteam la Unirii, îmi duduia centrul vechi în cap până pe la 5 dimineața. Dar așa ce mă obișnuisem încât dacă nu exagerau – că uneori scoteau boxele afară – dormeam dusă. Însă radioul vecinei de sub noi era moartea somnului. În fiecare dimineață, pe la 5, Radio România Actualități a fost ora exactă. M-am trezit într-o dimineață pe Like a Virgin de am zis că a înnebunit baba. De fapt ea săraca nu auzea așa că dădea sonorul la maximum. Doamnă, vă rog, lucrăm, ne culcăm târziu, dați mai încet, ne treziți în fiecare zi la 4 jumate-5. Eu? La 4 jumate -5? Eu mă trezesc la 5 și-un sfert!

 

Când eram studentă, la Iași, stăteam la un moment dat într-un bloc de pensionari. 3 fete. Pfii … știau ăia tot, și când venim, și când plecăm, și cu cine, și de ce. Era una bucată babă plictisită ce stătea zilnic pe hol, cred că avea caiețel cu notițe, și mereu ne zicea vai da ce scurtă e fusta, pe vremea mea… , vai da ce drăguț era băiatul ăla de ieri, e preot? eu mereu am vrut să mă mărit c-un preot... Mai aveam una bucață moș securist ce ne lăsa bilețele în ușă, să nu mai umblăm cu tocuri prin casă! Culmea, nu umblam. Într-o zi l-am prins la ușă (că suna, lăsa biletul, și fugea), că să citesc biletul, nu citesc nimic, zi ce vrei?! Că facem gălăgie, că vrea el să vorbească nițel cu mama și tata, nu cu niște mucea ca noi, noi să citim biletele. Într-o zi a venit mama din dotarea colegei de casă, și ea chiar purta tocuri, s-a apucat de mers și de dansat, strigând cât să audă securistul, na tocuri de la mama, să te saturi! Poftim cultură, așa părinți, așa odrasle.

 

În Franța, se mai certa vecina de alături cu iubitul, rar ce-i drept, până și-a dat seama probabil că a greșit tabăra, a zburat iubitul și a apărut o iubită. Era spectacol în fiecare dimineață când plecau la muncă, se pupau și apoi urcau fiecare în mașina ei, își făceau cu mâna și trimiteau bezele, mai aveam un pic și vindeam bilete. Și-i mai aveam pe ăia de deasupra, pericol public, erau beți veșnic și mergeau numai cu mașina.

De bormașină nu mai zic, nu scap de ea nici în Sahara probabil, am mai spus, aș vinde-o numai cu certificat de la psiholog.

 

Pot părea mofturi dar zău că nu-s, te pot scoate din minți niște vecii cretini, știu oameni care și-au vândut apartamentul de răul vecinilor, sau s-au mutat în chirie. Îți dai seama, să plătești rată pe o casă în care nu stai, și chirie la alții, din cauza unor dobitoci ce ar trebui să viețuiască în codru.

De la ce m-am luat? De la postarea blogului vienez, despre vecinii din Austria. Și poate vreți și niște vecini de Italia – Jurnal de navetist. Și apropo de mesaje de la vecini, iaca ce a găsit soră-mea pe hol:

vecini

 

Așa-i că-i frumos la bloc?