Vorbeam aseară cu o fostă colegă și am avut o revelație – tabloidele ne-au uitat! Nu tu invazie, nu tu români ce fură pâinea de la gura englezului cinstit, nu tu hoți de beneficii și cozi la spitale…Doar Daily Mail e pe poziții, dar mai slab ca de obicei, și povestește de un grup de romi ce și-au pus cortul la Marble Arch, in șentru frățică!, și ne pomenesc într-un articol despre traficul de persoane. Dar e de înțeles, au avut treabă cu Scoția (mă iubește, nu mă iubește, pleacă, rămâne) și s-au reprofilat pe musulmani.

Lăsând la o parte faptul că astea-s ziare low quality (dar vândute la greu din păcate) și subiectul imigrație se dezbate (mai ales) în funcție de agenda politică, evident că e important cum te văd alții, dar poate și mai important e cum te vezi tu. Și după mai bine de 3 ani de stat prin țările altora am ajuns la concluzia că numai cine nu ne cunoaște are o părere proastă despre noi, și că, vrem nu vrem, ne dăm seama sau nu, fiecare dintre noi suntem ambasadori ai României.

bucuresti

 

O colegă de la cursul de spaniolă, din Franța, îmi povestea că soțul ei a lucrat în România, la Constanța, imediat după revoluție. A zis că oameni mai primitori și mai harnici ca la voi nu a mai văzut nicăieri (și fusese în multe țări cu jobul). Un altul mi-a povestit că are un prieten ce locuiește la București de ani de zile – cunosc România doar din ce îmi zice el, lor le place acolo. La o petrecere am cunoscut un cuplu ce ne-a abordat imediat când a auzit că suntem români – prietenul fiicei mele e român, un băiat așa de bun, mereu mă bucur să cunosc români. 

Concluzia: numai cine nu ne știe ne vorbește de rău. De exemplu ne-a luminat un francez că în România se răpesc turiști. ?! Da de unde ai aflat tu această informație? Ai fost vreodată în România? Ai amici care au fost? (știi măcar unde -i pe hartă, îmi venea să-l întreb) Nu, așa știu eu. Oki doki.

Apoi e foarte important pe cine au cunoscut înaintea ta. Am fost într-un sat din Toscana și toată lumea ne saluta, ne zâmbea, ne întreba de sănătate, am aflat de ce – erau foarte mulți români în zonă, toți apreciați pentru seriozitatea și hărnicia lor. Patronul din Umbria ne-a făcut reducere când a aflat că suntem români – avea angajați români și era foarte mulțumit de ei.

Eu nu-s patrioată, mă enervez ori de câte ori mă duc acasă (dar mă și bucur), cred că e important să ne dăm seama că avem probleme, nu-s de acord cu atitudini de genul vai, România e cea mai frumoasă țară din lume, totul e perfect, răsar curcubee pe stradă, nu e România cea mai frumoasă țară din lume da nu-i nici cea mai urâtă. Și de câte ori mă întorc aduc câte o bucată din ea – niște ouă încondeiate, dulciuri, vin, pălincă, ceramică, un ghid turistic, poze. Că poate unii le-or lăsa pe birou sau le-or arunca la coș e problema lor, dar din 10 poate 1 va avea curiozitatea să vadă mai departe de ce știe deja.

Și repet, cred că e important cum te vezi tu, că uneori zău că ne discriminăm singuri.

 

Apropo de asta mi-am adus aminte de ziua aia când am ajuns acasă, în Franța, și am rămas pe lângă ușă:

 

Mă, or fi francezii cum or fi, da niciodată nu am simțit că sunt tratată cu spatele pentru că sunt român. Că după zâmbetul formal s-o ascunde un marș la tine-n țară, e partea a doua, dar direct nu am avut niciodată senzația de discriminare. Asta discutam noi înainte de a ajunge acasă (în Franța), după vreo 3 săptămâni de acasă (de România), nu știu de la ce ne-am luat. Și cu informația încă proaspată în minte, ajungem în sfârșit la ușă. Bag cheia…nimic. Deschid și a doua yala, nimic. O fi închisa și a treia? Da. Și ce să vezi cheia nu merge, nu-i bună.

După trei zile și sute de kilometri, asta era bomboana de pe colivă. Ce ne facem? Proprietarii nu-s acasă, cheia nu merge, numărul nu-l am, adică îl am dar pe celălalt telefon care s-a descărcat (că dacă e bal, bal să fie). Să încercăm la vecini. Patru la numar. Niciunul nu răspunde. Zic e clar, ăștia ori nu-s acasă (ceea ce e imposibil, chiar să fie toți plecați?!), ori s-au mutat (că proprietarii au scos imobilul la vânzare, ceea ce e iar imposibil), ori s-acasă da nu deschid… că suntem români, evident. Mama lor de francezi! (și multe altele ce nu pot fi reproduse aici).

Să sunăm la agenție! Evrika! Numărul? În același telefon mort. (urmeaza din nou niste politețuri). Aud zgomot alături, la vecinii de peste gard, cer numarul, aveau doar agenția nu și proprietarul, sun.

– Doamnă, noi nu avem chei.
– Dați-mi atunci numărul proprietarului.
– Nu putem să vă dăm numarul proprietarului. (urmează politețuri muuuulte). Dar nu înțeleg, dv ați închis când ați plecat…
– Da, dar știți noi am închis două yale, nu trei.
– Dar cine a închis, doamnă, nu are nimeni voie să vă intre in apartament?!
– Madame, bănuiesc că ușa nu s-a închis singură (nici măcar cunoștințele minime de franceză nu pot sta în calea firii). Sunați-l dv pe proprietar.
–  Așteptați. … Nu răspunde.

Păi cum merde să răspundă când ea a sunat pe fix deși îi spusesem ca nu-s acasă! S-a rezolvat, nu se poate. (muuuulte politețuri, în română, în franceză, fără număr).

Vin vecinii de sus, niște unii despre care eu mereu am crezut că sunt bolnavi, așa mi-a zis proprietara. Se pare că, de la depărtare, diferența dintre tremuratul de la băutură și cel de Parkinson, să zicem, nu e foarte mare.

– Bună ziua, vă rog, mă puteți ajuta? Aveți cumva numărul de telefon al proprietarului?
– Eu nu am numărul nimănui, hâc, am numărul meu și atât, hâc!
– … Mulțumesc…
– N-aveți de ce să îmi mulțumiți, hâc, nu v-am făcut niciun serviciu!

Rămân blocată. Am viziuni cum îl arunc pe scări (și încă le mai am, apropo, dacă auziti la tv de o țigancă, pardon româncă, care a aruncat un francez bolnav de Parkinson pe scări, să știți că eu sunt aia).

Ne chinuim cu yala… Și imposibilul se produce. Vecina de la doi nu era acasă, soțul ei dormea și nu a auzit când am bătut (a venit omul cu trusa de scule, ne-a ajutat să intrăm în casă,  le-a lăsat mesaj poprietarilor, că nici pe mobil nu răspundeau, erau în Germania, la nepoți), vecinii din stânga nu erau nici ei acasă (au venit dupa 8), cel din dreapta e în spital, iar proprietarul a închis yala de trei ori pentru că ne adusese un televizor și s-a gândit probabil să nu vină niște români să ni-l fure.

 

(PS. nu m-am senilizat, știu că unii dintre voi ați mai auzit povestea asta, dar am închis blogul numărul 2 și am zis că e păcat să o îngrop:) Mai multe povești de Franța găsiți la 2 ani în Provence.