Apropo de lucrurile de lângă noi…

Vară 2014, concediu în România, turneu Iași-Galați-Sinaia. Ca și în 2013, 2011…și în alți ani viitori, cred. Ce facem, unde mergem? Bine, întrebarea asta are pentru noi doi un context de reuniune de familie pe care nu-l înșir aici. Fapt e că vrem excursii scurte, pe unde se poate, și locuri noi, dacă se poate. Se poate.

De la Iași și Sinaia ne imaginăm relativ mai ușor trasee, dar de la Galați nu prea. Anul ăsta aș fi mers la mare vreo 2 zile, dar unul dintre invitații noștri co-excursioniști a spus că el mai bine nu merge deloc, decât 2 zile. La mare se stă cel puțin câte 10 zile. Buuun. Delta suna și ea interesant, dar eu am dat repede înapoi pe motiv de nepregăteală și de finanțe, plus că am o vagă teamă (preconcepută, desigur) că nu aș avea ce mânca acolo – no fish for me, thanks.  Într-un final forțat de timpul intrat la apă, am zis așa: munții Măcin.

Nu știu cum sună titlul ăsta de surpriză de lângă Galați, poate un pic forțat sau clișeistic, dar Munții Măcin au fost o mare surpriză pentru noi, și bună pe deasupra, și sunt chiar foarte aproape de Galați – maximum jumătate de oră cu mașina, inclusiv trecerea Dunării cu bacul.

Cum să încep? Mie îmi place apa, și faptul că încep o drumeție cu un trecut de apă mă agită pozitiv, zâmbesc așa, fără motive aparente. Am pornit dimineața, pe la 8, dar fiind mijloc de iulie, era deja cald și mult soare pe puntea aglomerată. Nu știu unde se ducea atâta lume, probabil la serviciu sau rude sau mai știu eu ce pe malul celălalt al Dunării. O căruță cu cai intrase la mal și omul umplea un butoi imens cu apă de Dunăre – să ude grădina? mă gândesc. Caii plictisiți, obosiți și cu oasele cam pe-afară, cum am văzut de multe ori la câmpie. Dar relaxați totuși, măcar până termină stăpânul de umplut butoiul cu apă, un spa în nămol de Dunăre preț de 10 minute.

Să povestesc cum își taie calea șoferii de pe bac unii altora la coborâre, nu cumva sa iasă altul primul? În loc să iasă mașinile una câte una, cei de la margine întâi etc. etc. Grabă mare, și eu gură spartă. Pe drum, o nouă dilemă: să intrăm sau nu la mănăstirile din zonă? Nu, ne ducem întins la munte. Și întins e drumul, până vedem un indicator către cetatea Dinogeția. Ruinele, adică. Oprim.

 

chivu1.jpg

 

Facem stânga de pe drumul mare, tragem mașina la margine pe lângă o poartă, și ne scărpinăm pe frunți – oare avem voie să intrăm? E liber? Vine repede un domn bucuros să ne vadă, și ne invită în grădină, la cumpărat bilete de intrare (nu mai rețin, dar foarte ieftine). El e paznicul, vânzătorul de bilete, promotorul sitului și al publicațiilor de cercetare, și face toate astea dintr-o casă fără curent și cu apă din fântână. Angajat al Ministerului Culturii (îi zice și Cultelor?). Simpatic, are și doi căței curioși de lume nouă, unul mai timid, altul mai încruntat.

chivu3Era deja foarte cald, am făcut un tur de cetate sau ce-a mai rămas din ea. Mie îmi plac ruinele așa cum sunt, nu am idee cum ar arăta reconstruite, au început la un moment dat să refacă unul sau două din cele 14 turnuri. Acum e liniște și pace acolo.

 

chivu2.jpg

 

Dinogeția asta a fost și ea o surpriză în surpriză, nu aveam idee că o vom vizita. Inițial m-am gandit că e locul cam părăsit, și nu prea sunt vizitatori – nu e turistic deloc, deloc – după care am realizat că e OK și așa, dacă m-am simțit eu bine acolo. Era liniște, se auzeau doar cosașii din iarbă și buruieni, iar locul e interesant numai când te gândești la cât de veche e așezarea, din sec. II, parcă. Sunt informații și poze mai multe pe net, de exemplu aici.

Înapoi în mașină, înspre Măcin. Chiar la poalele muntelui este o mânăstire, Izvorul Tămăduirii îi spune, și noi am dat un bună ziua ca să cerem voie să parcăm mașina în curte, pentru că acolo ni s-a părut cel mai sigur, just in case. Persoana cu care am stat de vorbă acolo ne-a sfatuit să nu coborâm prin dreptul stânilor care se văd la poalele munților, chiar lângă carieră, pentru că dulăii sunt liberi și apără oile mai cu-n lătrat, mai cu-n mușcat, în funcție de cum evaluează și ei nivelul de amenințare teroristă anti-turmă.

Și acum, la deal, pe munte.

chivu4.jpg

 

Traseul urcă spre culmea Pricopanului (aflat denumire ulterior pe net), însă noi am făcut un mic detur prin pădurea de foioase marcată pe o tăblie cu harta locului drept reședință de țestoase. Îmi era foarte cald și obosisem deja de la începutul drumului, dar tare m-am bucurat să vad țestoasele libere, mișunând pe acolo. Le localizam destul de ușor, pentru că sunt frunze uscate pe jos, și se aude când merg. Una se scărpina pe carapace, sau așa ceva, de o piatră – pe ea am auzit-o cel mai tare. Am încercat să le deranjăm cât mai puțin posibil, dar tot le-am supărat un pic; se opreau din mers sau din mestecat iarbă, și rămâneau nemișcate, așteptând să ne cărăm din casa lor. Click-click, foto-foto, și pa.

 

chivu5.jpg

 

Mie mi s-a părut urcușul greu, deși nu e, pentru că era miez de zi în toi de iulie, noi cu rucsaci în spate cu mâncare, apă, niște haine de schimb. Mie îmi bălăngănea și husa de la aparat, plus apartul, de gât. După ce am ajuns sus pe culme, a fost mai simplu, am urmat pur și simplu coama munților. Din loc în loc sunt pietre aranjate curios, au tot felul de forme rotunjite sau altcumva tocite și îngrămădite una peste alta.

 

chivu10.jpg chivu99.jpg

 

Din momentul în care am pus piciorul pe poteca muntelui, am început care mai de care cu mirări: vaaaai, ce frumos e / ce fel arată / e munte-munte / se vede până departe tare / habar n-am avut că locul ăsta e așa de aproape de Galați / oare se poate ajunge cu maxi-taxi? Nu știu cum altfel se poate ajunge acolo, dar localitatea Măcin e de fapt oraș, deci un mijloc de transport în comun ar trebui să fie, logic vorbind. Noi nu am aflat răspunsul la întrebare, dar ar fi interesant de știut.

chivu7.jpg chivu8.jpg

 

La un moment dat, am avut parte și de niște nori. Nu-mi amintesc să mă fi bucurat mai mult decât atunci de faptul că soarele e acoperit, măcar un pic. Nu aș fi vrut nici să fi avut o zi 100% noroasă, dar la un moment dat simțeam că am să mă topesc cu totul dacă mai merg așa mult, cu soarele în ceafă.

Nu am idee când sunt flori mai multe în Măcin, știu doar că erau multe și frumoase când am ajuns noi acolo. Pe unul din vârfuri, cel cu cruce, am văzut și doi fluturi mari și frumoși, deosebiți de alții pe care îi mai știu și eu. Zburătăceau de colo-colo într-o veselie. Zona e declarată rezervație naturală, iar vizitatorii nu au voie să intervină cu nimic în natură. Povestesc un pic mai încolo de ce m-a apucat să menționez de rezervație.

muntii macinului

Mai devreme decât am fi vrut noi, a trebuit să coborâm, pentru că se făcea târziu (moft) și eram obosiți (moft de-al meu). La coborâre am tot trecut pe lângă peisaje cu bolovani rotunzi, iarbă uscată și copăcei pitici, care îmi aduceau aminte de sudul Franței.  Când am fost și noi câteva zile pe acolo, noroc de unii, nu spun care. Ahhh, ce vremuri!:)

 

chivu6.jpg
Cam asta fu surpriza noastră de lângă Galați. Ce aproape, și cât ne-a luat să ajungem, într-un final, acolo – e orașul meu natal… Ziceam ceva de rezervație naturală și de explicații – poate nu pricep eu bine, dar cum vine o rezervație naturală presărată cu cariere în care se muncește de zor, scormonind creierii muntelui pentru piatră?

Mă rog, chestiile politico-economice mă depășesc, și mă debusolează până ajung să refuz realitatea, sau cum s-o fi chemând chestia asta în care trăim cu toții, și să fac mereu haz de necaz. Deci să nu termin într-o notă negativă, totuși. Or fi mâncând ei din mațele muntelui, dar poate mai râmâne ceva până la anul, când am zis că facem traseul mai luuuung, aproape dintr-un capăt în altul, dacă ne țin picioarele.

PS: Ina ne-a mai plimbat prin Danemarca (acolo locuiește), un pic prin Norvegia și Franța, dar mai ales prin România.