Povești de București

Zilele acestea Bucureștiul împlinește 554 de ani (de la prima atestare documentară, că așa el e ceva mai vechi) și dacă tot m-a prins sărbătoarea acasă, am zis să profit de ocazie și să mai aflu și eu una alta despre orașul acesta pe care îl iubesc și-l urăsc (ambele sentimente sunt exagerate, deși îi mai duc dorul din când în când și reușește uneori să mă enerveze la culme).

Seară trecută am plecat după povești de București. Unele le știam, altele nu, oricum nu pot să le țin doar pentru mine deci, ca de obicei, m-am luminat dau mai departe. Lăsând la o parte faptul că atunci când noi stăteam în colibe și mergeam în noroi până la genunchi, în alte capitale europene se ridicau palate, capitala asta a noastră chiar are niște povești interesante. Vorba lui Boia totul începe cu o întârziere impresionantă (Lucian Boia, De ce este România altfel).

Istoria e lungă și zău că e interesantă și plină de picanterii, dar dacă v-o zic pe toată nu-mi ajunge nici wordpressul (plus că nici eu nu o știu pe toată) așa că o să facem o poveste de genul știați că:

– documentul care atestă existența Bucureștiului (secolul XV) a fost găsit din întâmplare în podul unei case (l-a găsit un învățător, Alexandru Bunceanu)

– orașul s-a format în jurul unor așezări din zona Curții Domnești și se extinde între secolele XV-XVIII

– Bucureștiul era poreclit, în secolul XVIII, Hilariopolis

Ne oprim nițel aici căci nici eu nu știam: Numele de „Hilariopolis” pentru Bucureşti apare în veacul al XVIII-lea, însemnînd „oraşul bucuriilor”, al veseliei.(…) Bucureştii devin Hilariopolis nu pentru că lumea de aici s-ar fi distrat în neştire, ci pentru că întreg peisajul era suficient de hazliu, caraghios, grotesc pentru a isca rîsul. 

În 1585, Bucureştiului „nu i se poate da numele de oraş” . De altfel, era „foarte întins, bine populat, dar murdar şi neregulat clădit” şi la 1714. Periferiile Bucureştilor, pe vremea Brâncoveanului, aveau „un aspect foarte sărăcăcios, cu casele săpate în pămînt, ca pivniţele noastre, şi acoperite cu paie sau cu coji de copaci”

De-a lungul a peste patru sute de ani, principalele artere bucureştene au fost podite cu lemn. Sub uriaşele scînduri „se găsesc şuvoaie largi de apă stătătoare murdară, care, deşi se plănuise a fi scursă în rîu, lucrul nu a putut fi realizat atît din cauza solului prea puţin înclinat, cît şi din nepăsarea locuitorilor. Iarna noroiul ţîşneşte prin încheieturile scîndurilor, iar vara răsar nori de praf negru. În toate anotimpurile se ridică de acolo un miros greu şi miasme dătătoare de friguri şi ciumă”.

La 1844, oraşul se prezenta asemenea unui „mare sat fără limite determinate, cu străzi fără nume, cu mahalale tainice. Se văd mlaştini unde orăcăie broaştele, maidane unde ţiganii îşi întind corturile, cartiere joase, inundate în fiecare primăvară, un pavaj desfundat în care te acoperi de noroi pînă la gleznă […]. Peste tot căruţe cu lemne şi fîn, boi slăbiţi de muncă, ţărani îmbrăcaţi cu cojoace, ţigani pe jumătate goi sau în zdrenţe …

…un spaţiu al extremelor, „unde bogăţia se învecineşte cu mizeria şi luxul cu necurăţenia…(Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor, Editura Compania, 2003, sursa:atelier.liternet.ro)

Cartea pare super interesantă, poate pun mâna pe ea. Să ieșim din noroaie, măcar un pic. Să facem un exercițiu de imaginație – apar tramvaiele electrice și primele autobuze (anii 30), crește populația deci și orașul, se extinde spre periferii, pe terenurile virane apar cartiere noi, apar blocurile, atunci apar Dămăroaia, Balta Albă, Apărărătorii Patriei, casele din zonele Cotroceni, Calea Griviței și splaiul Independenței, dar cele mai multe locuințe din mahalale nu au lumină, apă sau canalizare.

Știați că:

– Bucureștiul este primul oraş din lume care introduce iluminatul cu petrol lampant (1857) iar în 1882 se introduce lumina electrică (prima instalaţie intră în funcţiune la Palatul Regal)

– Palatul telefoanelor a fost ridicat pe o fostă terasă (terasa Oteteleşteanu) unde se aduna lumea bună a orașului, lume care a protestat când a apărut proiectul primului zgârie nori din București

Imaginați-vă locul fără blocul de piatră, o terasă celebră  pentru petrecerile pe care le dădea madame Oteteleşteanu, și pe Coșbuc, Minulescu sau Slavici la masă. Dar stați așa, fosta terasă (și hotel) ascunde o poveste de dragoste interesantă – domnul Iancu, căsătorit cu Safta, se îndrăgostește lulea de juna Elena Filipescu, divorțează de Safta și se căsătorește cu Elena. Fosta doamnă  Oteteleşteanu, îndrăgostită de Iancu ca-n prim azi, se mută lângă casa lui, se împacă cu Elena, și are grijă de fostul soț până la sfârșitul zilelelor. Pfii…

Revenim, știați că

– palatul telefoanelor a fost proiectat de 3 arhitecți străini și a fost una dintre primele clădiri din București ridicate pe schelet de oțel? Și a fost până în anii 70, înainte de a apărea Intercontinental, cea mai înaltă clădire din capitală (52,2 metri).

– în 1883 se instalează prima linie telefonică particulară, un an mai târziu se instalează prima linie telefonică de stat (lega Ministerul de Interne de Poşta Centrală), iar în 1889 se instalează prima centrală telefonică (avea 5 abonați – Parlamentul și ministerele)

– timp de 2 săptămâni telefonul nu mai sună după ce centralistele intră în grevă în urma unui articol din ziarul Adevărul (abonații s-au plâns că durează 10 minute până li se face legătura)

– primul teatru național a fost unde e acum hotel Novotel, a fost distrus în cel de al doilea război mondial și apoi a apărut teatrul actual, pe ce era atunci un teren viran unde băteau copiii mingea (fațada hotelului e vechea fațadă a teatrului)

– jobenul a fost adus la București de francezi, logic, mai exact de Lemonnier Jobin, de aici și numele pălăriei înalte (francezul si-a deschis un butic la hanul Kretzulescu, loc plin de istorie și povești, aflat în jurul bisericii cu același nume, pe locul unde acum e magazinul Muzica)

– strada Brezoianu era strada presei, mai stă și acum în picioare redacția Adevărul –  acum nu pare mare lucru, mai ales că e în paragină, dar atunci a fost deschisă cu mare tam tam, era făcută după modelul Le Figaro și, șoc, fiecare ziarist avea biroul său; tot acolo e și redacția Universul, cel mai de succes ziar din anii 80, pentru că, spre deosebire de restul, apărea dimineața (apoi au preluat și celelalte modelul)

Sunt o mulțime de clădiri interesante pe Brezoianu, ascunse cumva de ochi lumii, trebuie să intri pe străduță ca să le vezi, și înteleg că nicuna nu e monument istoric, s-au vândut, s-au cumpărat, stau să pice, unele se pare că vor fi demolate.

– tot pe Brezoianu stăteau fetele care voiau să facă un ban cinstit; cele care voiau ceva mai mult, un soț bogat, ieșeau, ca doamnele, la bulivard, pe calea Victoriei (care inițial se numea Drumul Brașovului, apoi Podul Mogoșoaiei, ținea de la Cercul Militar până la Piața Victoriei).

– presa vremii a făcut scandal când a fost inaugurat Ateneul Român, pe motiv că a fost construit la periferia orașului (da, buricul târgului de acum era atunci capătul Bucureștiului –  era spatele grădinei Episcopiei, odată Livada Văcăreştilor)

– Casa Capșa e cea mai veche cafenea din București; era scumpă și atunci, ca și acum, și era magnet de lume bună și de scriitori:

„Nu vin la cafenea nici să fac afaceri, nici să stau de vorbă. Vin să-mi fac munca mea de matematician, care din păcate are nevoie de excitantul cafelei. Mă costă bani şi sănătate, dar nevoia e imperioasă. Filtrul care mi se serveşte uneori e o contraafacere. Desigur, apa dulceagă şi neagră ce se aduce sub acest nume nu face 200 de lei! Declar că această neregulă aplicată mie, pentru care cafeneaua e un cabinet de lucru, înseamnă pur şi simplu sabotagiu. Lucrez în cadrul planului cincinal la un tratat de matematice (şi la o traducere din Shakespeare). Fac vinovaţi funcţionarii puţini scrupuloşi care falsifică filtrul de întârzierea muncii mele” (27 noiembri 1951, Emil Manu, sursa: adevarul.ro)

Acolo își făceau veacul Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Tudor Arghezi, Duiliu Zamfirescu, Theodor Pallady, Ion Barbu, Ionel Teodoreanu. Înțeleg că la începuturi femeile nu aveau voie la Capșa, doamnele care veneau să-și aducă domnii acasă trimiteau chelnerii în misiunea imposibilă.

Știați că

– spitalul Colţea este primul spital din  Ţara Românească (1704)

– Casa Melik (Spătarului nr 22) ar fi cea mai veche construcţie din Bucureşti destinată locuirii (1750 sau 1760)

– primul automobil pe străzile Bucureștiului apare în 1900, aparținea industriaşului Gheorghe Assan și circula cu o viteză de maximum 8 km pe oră

Ce ziceți, avem ceva povești? Eu zic c-avem. Și mai sunt mii. Și dacă tot am început cu Bucureștiul de mahala vreau să închei optimist, cu un citat din cartea lui Lucian Boia, un citat care mie mi-a plăcut foarte mult:

…nu există un drum deja trasat. Istoria de până acum nu obligă în niciun fel. Viitorul e deschis oricărei posibilități, și va fi cu siguranță altfel. (De ce este România altfel, Humanitas, 2012)

PS.Turul prin București a fost organizat de ARCEN – Asociația Română pentru Cultură, Educație și Normalitate, deci de la ei am mai aflat ce nu știam, plus historia.ro, atelier.liternet.ro, icr.ro, adevărul.ro, zf.ro.