M-a întrebat prietena Ina care-i cea mai frumoasă dintre insulele Canare, dacă ar fi să fac un top. N-am văzut încă El Hierro, deci topul nu-i chiar 100% corect, dar după ce-am vizitat Tenerife, Gran Canaria, Lanzarote, La Palma, La Gomera, La Palma e numărul 1. Ține de gusturi, evident, căci dacă te aștepți la o insulă de Canare clasică, cu vreme bună, plaje și hoteluri, o să fii foarte dezamăgit. Nouă ni s-a părut cea mai spectaculoasă încă din avion, a fost, vorba soțului, dragoste la prima vedere. Și nu ne-a dezamăgit deloc așteptările când am ajuns la sol și ne-am vânturat printre vulcani colorați, vârfuri cu priveliști incredibile, pădure tropicală, cascade, saline rozalii, plaje negre lângă apă turcoaz, copaci ce zgârie norii, plantații de banane, stânci de lavă, munți verzi, piscine naturale, flori superbe în culori aprinse, orășele pitorești, piscuri învăluite de nori, dimpotrivă. Plus niște răsărituri și apusuri de pomină și un cer atât de încărcat de stele cum nu țin minte să mai fi văzut vreodată! Ca să înțelegi cât de diversă e insula aia.
Am concluzionat însă că nu-i de mers iarna, cam frig pentru gusturile noastre, deși, dacă e soare și nu urci prea mult, e chiar ok – diferența de temperatură e incredibilă, lângă apă ai 24-25, poate și 28 de grade, la soare, pe dealuri dârdii la 17, 11, 8 grade sau chiar mai puțin, dacă dispare soarele și bate vântul. Însă n-am rezistat, arată într-un mare fel insulița aia, cu cât urci mai mult, cu atât e mai impresionantă. Atinge apogeul la cel mai înalt punct din insulă, Roque de los Muchachos, peste 2.400 de metri. Când am ajuns sus am trecut din wow în wow, îți povestesc acuși, deși nicio poză și niciun cuvânt de-ale mele nu fac dreptate realității în acest caz.
La Palma e perfectă pentru drumeții și sunt rute peste tot și pentru toate gusturile/nivelurile de pregătire. Erau trei trasee mari și late care ne făceau cu ochiul: Ruta de los Volcanes (mergi pe/printre vulcanii din insulă, din centru până în sudul Fuencaliente), ruta de los Nacientes de Marcos y Cordero (treci prin 13 tuneluri, prin pădure, printre izvoarele dăruite de natură și redirecționate de om ca să poată aduna apa, La Palma e probabil a doua cea mai bogată insulă când vine vorba de apă, după La Gomera) și Cascada de Colores (o cascadă din parcul național Caldera de Taburiente unde apa s-a jucat de-a pictorul pe piatra veche de milioane de ani). Și ne-a mai sugerat gazda să mergem pe vechiul drum care lega satele între ele, înainte de a apărea șoselele. Toate durează 5-6 ore. N-am făcut nici unul! A fost o combinație de răceală, lene, lipsă de informație/echipament (pentru tuneluri ai nevoie de waterproof, plus că nu m-aș băga iarna) și lehamite (de unde iei taxi, unde faci rezervare, că peste tot în insula aia e nevoie de rezervare în avans, chiar și la taxi-uri și restaurante…). Vom reveni! Plus că sunt atât de multe de făcut pe acolo încât o săptămână s-a dovedit insuficientă.
Ne-am cazat la o căsuță pe deal, cumva la mijloc de insulă, când vine vorba de altitudine, dar și între sud și nord, aproape de capitala Santa Cruz. Am vrut rural, dar și aproape de un oraș cu de toate, deși Santa Cruz de la Palma e atât de mic încât cuvântul oraș pare mult prea mare. Ne-au aburit stelele – La Palma e unul dintre cele mai bune locuri din lumea asta pentru a admira cerul, datorită locației și lipsei de poluare – și ideea de a sta la casă, cu ochii în insulele vecine. Numai c-am tras un frig și am dormit toate nopțile cu stres, de mi s-a luat de turism rural o perioadă.
Cocoțată pe deal, locuită de gecko și ocazional de turiști germani (conform cărții de oaspeți), casa veche, unde o familie și-a crescut cei doi copii care apoi s-au mutat la capitală, are o locație de invidiat. În zilele senine se vedeau Tenerife, La Gomera și El Hierro în toată splendoarea, printre cactuși și flori de migdal. Nu era ea prea sus, dar tot era frig noaptea, cu tot cu cele trei calorifere ambulante (să mă fi văzut cum umblam din living în baie și din baie în bucătările cu caloriferul după mine). Aveam vecini, însă eram cam izolați, deși dacă mă gândesc retrospectiv, toate casele din jur erau locuite, numai că era atâta liniște și nu știu ce făceau oamenii ăia de i-am văzut cred o singură dată în 7 zile, mai exact în ultima zi din an, când cei din vale au făcut-o lată. Ori proprietarii, ori ultimii vizitatori s-au gândit probabil că ar fi funny să cumpere hârtie igienică cu fantome pe ea. Not funny at all!
În prima seară n-o mai găseam. Am ajuns târziu, beznă!, două-trei becuri chioare se zăreau la câteva case zvârlite pe deal, lumea dădea stingerea devreme, ca la țară, google maps era pe câmpii, de fapt știa el ceva, dar nu tot – ne băga pe o alee ce, ne-am prins pe urmă, ducea la casă, însă prin curtea unui vecin și nici într-un caz nu cu mașina – ne-am învârtit de nu știu câte ori pe aceeași stradă, la un moment dat am intrat pe un drum de țară, am zărit o casă și am zis aleluia! Feck!, nu-i a noastră, da oare se supără dacă dormim în curtea lor? Deja mă vedeam dormind în mașină. L-am sunat pe fiul proprietarului (tinerii se ocupă de turiști, am închiriat de pe airbnb), care nu știa nici el să ne ghideze – așteptați, îl sun pe tata! Până la urmă am nimerit-o, era imediat după casa la care ajunsesem prima oară, am fi dormit în mașină, la doi metri de cazare. Imagine that!
Povestesc, pe scurt, de niște locuri, ca să înțelegi de ce am concluzionat că La Palma e cea mai frumoasă dintre Canare.
Roque de los Muchachos e cel mai înalt punct din insulă, ești deasupra norilor și vezi până hăt departe printre piscuri gri, maronii și verzi, îți cam tremură picioarele pe cărarea pietruită ce duce spre Espigon del Roque, dar nu te mai dai dus. E bestial, nu carecumva să mergi în La Palma și să nu urci la Roque de los Muchachos (că tocmai s-a întors un coleg de-al soțului, a fost cu tur, din Tenerife, și nu i-a dus și acolo, probabil pentru că-i destul de mult de mers).
Drumul spre vârf e spectaculos, sunt opriri la tot pasul, fie ca să admiri peisajul, fie ca să pornești pe jos pe diferite trasee. Am coborat pe partea cealaltă, spre Garafia, nu-i atât de dramatic, dar peisajul e diferit și foarte fain, iar de la Rogue del Faro spre Barlovento treci iar la spectaculos.
Acolo e și observatorul, au unele dintre cele mai performante echipamente din lume, se poate vizita, cu rezervare în avans (cu două luni înainte totul era ocupat, poate pentru că erau sărbătorile de iarnă?!), telescoapele sunt afară, însă cu ghid e altă treabă. Am văzut că lucrează la un centru ceva mai jos, ne gândeam cum ar fi să poți sta acolo peste noapte, cine știe cum o arăta zona peste câțiva ani. Sunt și tururi private care te duc să admiri bolta năpădită de stele, însă e de ajuns să urci un pic.
Roque de los Muchachos e parte din parcul național Caldera de Taburiente, peste 4 600 de hectare de munți, dealuri, izvoare, cascade, peșteri, floră și faună. Toate într-o gaură imensă – 8 km diametru, iar de la cel mai înalt punct până la cel mai jos punct din parc diferența de altitudine e de 2 000 de metri, ca un amfiteatru uriaș. Inițial au zis că e un crater imens, apoi au ajuns la concluzia că a fost un vulcan uriaș care s-a prabușit în el, și pe care de-a lungul milioanelor de ani natura l-a invadat, iar când o să-și termine treaba, caldera va dispărea. Mai avem cică vreo 5 000 de ani la dispoziție.
Dacă nu ai timp de trasee sau nu te ține, mergi măcar până la Cumbrecita, se vede caldera și nu numai, dar ține cont că ai nevoie de rezervare, sunt numai câteva locuri de parcare sus, intri pe site-ul guvernului, unde găsești și harta cu traseele din parc. Noi am vrut să mergem și la Los Brecitos, la 1 000 de metri deasupra calderei, însă am făcut cale întoarsă imediat ce-am găsit un loc mai măricel, e fucked up drumul, super îngust, urci printre curbe nebune, fără nicio barieră de protecție, ba mai vin și taxi-uri din sens opus (cei care vor să facă traseul prin parc, pornind de la Los Brecitos, urcă cu taxi). Chiar dacă nu ajungi sus, căci teoretic nu-i loc de parcare, ai fi doar în trecere, tot merită să mergi prin zonă, jos, e fain traseul, de acolo se poate pleca spre Cascada de colores.
Bosque de Los Tilos, alt loc de neratat. Zici că ești pe altă insulă, mai ales dacă vii din sudul pârjolit de vulcani. De fapt asta a fost cea mai mare surpriză în La Palma, cât de verde e, și de câte plante e populată, nu mai zic de copacii foarte înalți care încep pe roca vulcanică și se termină în nori. Nicăieri în Canare n-am văzut așa ceva, căci de obicei totul e plafonat de vânt, probabil că în La Palma nu bate atât de tare și e și foarte veche, a avut timp natura să… crească?! Los Tilos ar avea 20 de milioane de ani.
Cascada asta e la 10 minute de parcare, înainte de centrul pentru vizitatori, faci stânga, pe lângă cursul de apă.
Dacă Nordul insulei e verde aprins și cu altitudini amețitoare, Sudul e uscat și plat, dar cu nimic mai prejos. Vulcanii s-au dat în stambă pe acolo, cel mai recent prin anii 70, așa că e mai puțină vegetație, dar sunt zeci de cratere colorate și munți de lavă care se scurg în mare, mi-a adus aminte de Lanzarote.
Primul vulcan care ne-a ieșit în cale a fost San Antonio. Ne-am dus la restaurantul vecin, nu aveam rezervare, deci pa, dar dacă tot am ajuns aici… A fost singurul loc în care am plătit bilet de intrare, 5 euro de persoană, n-aș zice că-i de lepădat, dar comparat cu alți vulcani de pe insula aia, e modest. Ne-a plăcut însă plimbarea pe vulcanul Teneguía, cel care a erupt în 71, recomand! Cam o oră jumătate, printre viile localnicilor, cratere maro-roșiatice și lavă împietrită.
La o aruncătură de băț sunt salinele din Fuencaliente. Ochioase rău, arată ca niște truse de machiaj, cu nuanțe de la alb la roz, ba chiar roșu pe alocuri. Înțeleg că produc pentru toate insulele Canare și mai trimit și la export.
Capitala insulei, Santa Cruz de la Palma, ne-a adus aminte de Cuba – Buena Vista Social Club, care răsuna din baruri, afișele cu paladar și casele în culori aprinse sunt de vină, plus că fac și trabucuri pe insulă, chiar am zis – ne-am cărat ca fraerii până-n Cuba, când e mult mai faină La Palma. Nu știu unde-s câmpurile de tutun, dar știu că dacă vrei trabucuri, te duci în San Pedro.
Santa Cruz e foarte mică, în juma de oră o faci dintr-un capăt în altul, dar e extrem de pitorească și animată. Am zis că data viitoare acolo ne cazăm, foarte faină locația, estetic vorbind, dar și strategic, și lângă apă, adică la cald. Oricum, dacă ai mașină, te pozi caza oriunde, e mică insula, și nici nu prea poți face pretenții la cazare, că sunt puține variante.
Drumul de la Santa Cruz spre Barlovento e genial, am ținut-o dintr-un mirador în altul. Acolo e și rezervorul de apă, într-o pâlnie de vulcan, și tot acolo e piscina naturală La Fajana. Nu știu cum de făceau unii baie, bordul mașinii arăta 20 de grade, dar cred că era prea darnic, mai bătea și vântul. La Charco Azul, ascunsă și ea printre plantații de banane, era parcă ceva mai cald căci ardea soarele și vântul luase o pauză.
Puerto Naos e stațiunea turistică a insulei, cu hoteluri și rezidențe noi, restaurante, plajă neagră. Nu-ți imagina că-i mare, totul e mic pe insula aia, și nici nu-i Tenerife, peste tot e liniște și pace, pentru că sunt mai puțini turiști și cei mai mulți sunt germani, oamenii vin pentru natură, nu pentru petreceri și all inclusive. Slavă Cerului, n-am văzut nicăieri fish&cips. #răutăcisme, știu.
La câteva minute e plaja Charco Verde, iar mai sus e Tazacorte, altă stațiune la malul apei. În apropiere e El Paso, înconjurat de munți fotogenici, recomand să mergi pe traseul El Paso – Brena Baja – Mazo, mi s-a părut senzațional, mai ales pe seară, când se prăvăleau norii peste munți, dar e posibil să-mi fi plăcut doar pentru că-l făceam zilnic, stăteam lângă Mazo.
În prima zi din an am urcat spre Tijarafe, în căutarea caselor săpate în piatră, Poris de Candelaria. Nu știu unde citisem că-s foste adăposuri ale piraților, ne-a lămurit însă un afiș de pe traseu că istoria lor e mult mai domestică, locuitorii din sat le-au făcut, când rămâneau fără provizii, coborau cu cățel și purcel spre căsuțele din peștera imensă și supraviețuiau din pescuit. Toate păreau locuite, ocazional, un fel de căsuțe de weekend.
Traseul nu-i floare la ureche, mai ales când te bate soarele-n cap, din sat, pe ruta din stâncă, faci cam 4 ore. Se poate merge și cu mașina până la un punct, doar că singura cale de acces sfidează gravitația, la coborât mai treacă, meargă, la urcat zici că mai ai un pic și te dai peste cap, atât de înclinat e. Mai că-mi venea s-o iau la picior, deși mă terminase dogoarea de amiază, m-au lămurit nemții pe care i-am agățat pe traseu că nu-i o idee foarte bună. Când am ajuns sus, rupți de sete și foame, ne-am izbit într-un chioșc rotund, înconjurat de mese și scaune ticsite, singurul loc deschis din sat, El Diablo, căci numai dracul putea să servească mâncare și băutură în prima zi din an.
Sper că ți-am făcut poftă de La Palma și o s-o iei în calcul dacă te bate gândul de-o vacanță în insulele Canare. O diversitate neașteptat de mare pe o piatră de dimensiuni modeste, aruncată parcă în mijlocul oceanului, șlefuită de natură și om cum s-au priceput mai bine. Drumurile sunt vechi și întortocheate, ți se înfundă și desfundă urechile de acasă până la supermarket, prin multe locuri e jale cu parcarea, cazările sunt puține și modeste, la fel și restaurantele, totul are un aer provincial, zici că te-ai întors în timp.
Nu-i atât de accesibilă ca Tenerife sau Gran Canaria, ceea ce nu-i neapărat un lucru rău, eu aș zice că dimpotrivă, dar nu-i nici chiar peste mână. Noi am zburat din Gran Canaria și a fost cel mai scump bilet, 157 de euro pentru amândoi (c-am sărit din Fuerteventura în Gran Canaria, apoi la La Palma, apoi Tenerife, sunt două companii care au zboruri interne, Canaryfly și Binter). E mai ieftin din Tenerife, am plătit 65 de euro amândoi, pentru că au concurența feribotului (face între 2,5 și 4 ore, în funcție de companie, traseu, preț).
Prima oară când am fost în insulele Canare am închiriat mașină de la Avis, apoi am descoperit Cicar, cea mai bună variantă pentru toate insulele, recomand, le-am folosit serviciile în Tenerife, Fuerteventura, Gran Canaria, La Palma și La Gomera. Au asigurare full, prețurile de obicei sunt mai mici ca la alte companii sau la fel, îți opresc bani pe câtă benzină e în rezervor, o aduci la fel, îți dau banii înapoi pe loc, o aduci cu mai mult/mai puțin, îți dau/opresc diferența. Singura dată când nu ne-a plăcut mașina a fost în Gran Canaria, probabil pentru că e una dintre cele mai vizitate și erau și sărbătorile, au scos toate hârburile din garaj, în rest am avut mereu mașini super bune. De obicei noi cerem automate pentru insule, sunt mai ok prin toate serpentinele. Sunt și autobuze locale, dar nu le-am încercat.
PS. Atât de mult mi-a plăcut La Palma încât am făcut ce nu fac ever, am scos camera și am filmat. Nu știu ce-a ieșit, încă n-am descărcat filmul, dar îl pun pe facebook imediat ce-l editez, sigur o să-mi ia o veșnicie, că nu mă mai puteam opri.
Găsești pe blog povești din toate insulele Canare, cu excepția El Hierro, folosește cu încredere butonul de search din dreapta, sus.