Ca să ajungi din Fuerteventura în Gran Canaria ai două variante, ferry sau avion. Feribotul făcea două ore, pleca din Sudul insulei și noi stăteam în Nord, ne lăsa în capitala Las Palmas și noi ne cazasem în Sud, lângă Puerto Rico de Gran Canaria, și diferența de preț era atât de mică încât am preferat să zburăm. Când am văzut avionul, mic și vechi, m-am gândit că poate era mai bine cu ferry. Mi-au mai pus și We’re in heaven la plecare…Mi-am făcut probleme degeaba, a fost foarte ok zborul, cam jumătate de oră, deși când ne pregăteam de aterizare au băgat un Take me to church de m-a bușit râsul, dar știi vorba aia, parcă nu-i râsul tău, de la rai la biserică… Îmi zicea cineva pe Facebook să spun merci că n-au băgat Take me to the hospital, eu știu…de la spital mai ai scăpare, de la biserică nu prea.
Pentru mine Gran Canaria a fost o surpriză plăcută. Mă așteptam la o insulă super turistică și atât, însă am găsit o mulțime de locuri mai puțin umblate și foarte faine. Nu mai zic că am avut noroc de vreme excelentă – încălzea soarele la amiază de nu puteam sta afară și ardea nisipul sub tălpi, la final de Decembrie!
Plecați din Fuerteventura uscată și ruginie, Gran Canaria ni s-a părut surprinzător de verde încă din avion. Nordul și centrul insulei au scăpat din mâinile rapace ale investitorilor și bucăți bune din Sud sunt luxuriant de verzi, căci multe dintre hotelurile de 4-5 stele sunt înconjurate de palmieri și terenuri de golf. Foarte multe însă sunt niște tristeți de beton, urcate unele peste altele pe stânci, la propriu, căci au construit pe verticală din lipsă de teren, și au făcut lifturi și pasarele ca să ajungă turistul la plajă. Ca și în Fuerteventura, și prin Sud sunt zeci de clădiri neterminate, fie au supraestimat numărul de turiști, fie au rămas fără bani, fie au făcut măgării. De exemplu, în locul unde am stat noi, în Tauro, totul era deținut de o firmă din Norvegia și ultima investiție era pe jumătate blocată pentru că autoritățile au descoperit că au adus băieții nisip din Western Sahara (e ilegal, conform legilor internaționale). Plaja era oficial închisă, pe lângă ea era plin de căsuțe improvizate, ca un cartier sărăcăcios, probabil că n-au vrut să vândă, habar n-am. Ideea e că te cam izbește contrastul dintre bogăție și sărăcie mai peste tot pe lângă resorturi, plus că sare în ochi treaba făcută de mântuială (multe resorturi par cârpite, terminate pe fugă, să iasă profit cât mai repede).
Da, Gran Canaria e cea mai turistică dintre toate insulele Canare, Tenerife e mic copil, sunt zone unde te calci în picioare și te învârți după parcare până îți pierzi mințile, dar are și locuri superbe, cum numai acolo găsești.
Barranco de Guayadeque – cred că a fost locul care ne-a plăcut cel mai mult și, culmea, l-am descoperit din întâmplare. Atât de tare ne-a plăcut de am mai dat o tură pe acolo în ultima zi în Gran Canaria.
Barranco înseamnă râpă, coastă, vale, să-i zicem vale în cazul ăsta, căci asta e Barranco de Guayadeque, o vale plină de verdeață și case săpate în stânci. Sunt trasee peste tot, la picior, dar dacă n-ai chef sau timp, sau îngheți de frig, ca noi, și drumul cu mașina e o plăcere! Am plecat din Sud, de la 25 de grade la umbră, adică în tricou și pantaloni scurți, și am ajuns la 11 grade! real feel, căci soarele nu prea încălzește printre dealuri și văi, mai ales după amiaza, dârdâiam de frig! A doua oară ne-am dus mai pregătiți, și dimineața, să prindem un pic de soare. Dealurile erau pline de migdali în floare, de aloe și cactuși uriași, de măslini, palmieri, pini, e de postcards toată zona!
Ne-a împins foamea în Tagoror, un restaurant săpat în stâncă, am văzut pe urmă că e foarte cunoscut și recomandat, pe bună dreptate, au mâncare foarte bună la niște super decente, mai ales după ce-ai trecut pe la restaurantele din Sudul turistic (cam 30-40 de euro pentru doi oameni, cu starter, fel principal, desert, bautură, toate măricele). Acolo am descoperit gofio, o făină din porumb, grâu sau alte cereale coapte, mâncarea tradițională a locuitorilor insulei, Guanches (înainte de a veni spaniolii peste ei). Mi s-a părut foarte tare că s-a păstrat obiceiul până astazi și locuitorii insulei încă gătesc cu gofio, mai ales dulciuri și gofio escaldado. Ultimul e un fel de fiertură cu pește pe care o mănâncă cu cepă, nu mi-a plăcut, în schimb dulciurile mi s-au părut foarte bune – am mâncat mousse de gofio și bienmesabe, recomand.
Roque Nublo – e la o oră de valea Guayadeque, așa am descoperit Guayadeque, pe drumul înapoi spre cazare. E unul dintre cele mai înalte puncte din insulă și e pe lista oricărui turist de Gan Canaria așa că probail e aglomerat tot timpul, însă e foarte faină zona, plus drumul până acolo, deși te apucă amețeala printre serpentine. A fost jale cu parcarea, cred că-i de dus dimineața devreme, și ai nevoie de haine mai groase, arăta termometrul 11 grade! Urcușul nu-i deloc dificil, cam 30 de minute din parcare.
Pico de las Nieves – al doilea cel mai înalt punct din insulă, aproape 2 000 de metri, de neratat, dar, din nou, nu în pantaloni scurți, erau 9 grade sus și soarele era-n pauză de masă. Se poate ajunge cu mașina. La aproximativ o oră, pe jos, 30 de minute, cu mașina, e Caldera de Los Marteles.
Barranco de la Vaca – habar n-aveam de canionul ăsta, l-am descoperit pe Instagram, ca să vedeți că-i bun și ăla la ceva.
E la cel mult jumătate de oră de Barranco de Guayadeque, problema e că nu există indicatoare și nici parcare propriu-zisă. L-am căutat pe Maps, am lăsat mașina pe marginea șoselei, și apoi am coborât și noi pe unde am văzut că au intrat alții.
Fuente de los Azulejos:
Toata zona e colorată, însă acolo se vede cel mai bine, super interesant locul.
El Charco Azul ar trebui să fie o cascadă, am găsit doar un perete cu urme de calcar, semn că a curs apă pe acolo cândva, probabil că depinde de sezon, plus că sigur au schimbat cursul, am văzut câteva bazine cu apă prin sat, e plină zona de sere. Dar chiar și fără cascada albastră, traseul e foarte frumos, și ascuns după stânci, la câțiva metri de urmele cascadei celebre, am găsit un firicel de apă.
Charco Azul e lângă El Risco, e interzis accesul în sat, doar localnicii au voie, așa că trebuie să lași mașina în parcarea de vis-a-vis de restaurant și să o iei la picior, o oră și un pic dus-întors. Nu te du în teniși!
Mirador del Balcon – e plină insula de miradoare, locuri de unde poți admira peisajul de la înălțime, dacă stai puțin și ești fan admirat locuri de sus, scrie mirador pe Google Maps. Apropo, atenție mare cu Maps în Gran Canaria, și-n La Palma de altfel, e praf! Probabil și pentru că au infrastructură nouă, lucrau prin multe locuri, unele șosele terminate se vedea că-s noi nouțe, și multe trasee erau închise sau redirecționate din cauza căderilor de pietre – de exemplu, am vrut să mai colindăm zona, Anden Verde, dar GC200 era închis. Probabil că nu a fost deloc ușor să îmblânzească bucata aia de piatră din mijlocul apei, au tăiat și ei unde au putut, uneori te apucă amețeala pe margine de stâncă, alteori în 10 minute treci de la 200 la 1 000 de metri altitudine.
La Mirador del balcon, ca la toate celelalte de alfel, e de dus într-o zi senină. Noi am prins una foarte ciudată, parcă întreaga insulă era învăluită într-un nor de praf.
Agaete și Puerto de las Nieves – Agaete e un orășel cochet, mai puțin turistic, cu un centru vechi animat de localnici și vizitatori, cu case albe și uși verzi sau maro, la o aruncătură de băț de Puerto de las Nieves, cu case albe și uși albastre – cică e lege de la stăpânire, nu pui ce uși vrei tu. Se laudă cu niște piscine naturale (Las Salinas de Agaete), cu o grădină botanică (Huerto de las Flores, închisă când am fost noi), cu un port simpatic, plin de restaurante și o plajă neagră (Puerto de las Nieves), și cea mai bună vreme din Nordul insulei. Zice gura lumii că dacă vrei să stai în Nordul mai puțin invadat de turiști și hoteluri, dar la căldură, te cazezi în Agaete. Se mai lăuda și cu degetul lui Dumnezeu – o stâncă în mijlocul apei cu un fel de deget lung în vârf – se mai păstrează încă afișe prin oraș cu nu rata Dedo de Dios, numai că o furtună a făcut harcea-parcea degetul lui Dumnezeu prin 2005. Oricum, e faină stânca și fără arătător.
N-am avut timp tura asta, dar cică partea cea mai frumoasă e lângă Agaete – Barranco de Guayedra, niște dealuri pline de verdeață, seamănă cu valea de care vă povesteam la început, cred că mi-ar fi plăcut să fac măcar un traseu pe acolo, cel până la plaja Guayedra eventual.
Las Palmas de Gran Canaria – dacă tot suntem în Nord. Mă așteptam la o capitală mică, am găsit ditamai orașul, atât de aglomerat de-am uitat că suntem pe o insulă. La intrarea în oraș am făcut 2,5 km în 20 de minute și noroc de GPS c-am găsit parcare, cu plată, lângă plajă (5 euro pentru 2,5 ore). În centrul vechi am avut noroc chior și am găsit parcare la liber la câteva minute de catedrală. Inițial am zis că gata, am băgat mașina în parcare, acolo stă, n-o mai scoatem în nebunia asta!, dar când am văzut că facem o oră pe jos până la catedrală…
Plaja Las Canteras e foarte simpatică, era aglomerată, dar nu peste măsură. Lângă ea e Isleta, cartierul pescarilor. După lenevit pe nisip nu ne-a mai rămas mult timp pentru centrul vechi, din păcate, că pare foarte fain. Cred că-i de stat măcar o noapte în capitală, să colinzi străzile în deal pline de case colorate și clădiri vechi. Am zis că măcar în turnul catedralei să urcăm – 1,5 euro de persoană, cu lift până la un nivel, apoi pe jos.
La Garita – am oprit un pic în drum spre cazare, pentru gurile care scuipă valuri – niște stânci scobite, care, când e oceanul nervos, se umplu de apă și aruncă valurile în sus – n-avem noroc în viață, era calm domnul ocean. Au și plajă, plus câteva restaurante.
Revenind în Sud, vă recomand să nu ratați Puerto Mogan, un orășel fermecător, cu case cochete încărcate de flori colorate și poduri peste apă, i se mai zice și Veneția de Canare. E un fel de stațiune, însă total diferită de ce găsești prin Sud, dovada că se poate construi și altfel, mai cu cap, mai discret, mai în acord cu natura și orașul vechi. Plaja e micuță, mărginită de restaurante, acolo am căutat cazare inițial, pentru că citisem că-i mai puțin turistic și mai liniștit, dar erau puține variante, foarte scumpe, poate și pentru că era Crăciunul.
Normal că n-aveam cum să ratăm Maspalomas, pentru dunele de nisip, nu pentru altceva, deși după dunele din Fuerteventura, dacă știam ce aglomerat e acolo și că o să ne învârtim după parcare până amețim, cred că mă lipseam. Nu se compară cu cele din insula vecină, dar e drăguț locul, în felul lui. Plus că am prins o zi fierbinte rău, ardea nisipul sub picioare în luna ianuarie și am plecat de la plajă pe la 12 că ni se făcea rău de cald!
De fapt ăsta a fost singurul avantaj al cazării, era în cea mai caldă zonă din insulă și la dos de vânt, maxime de 24-25 de grade la umbră!, mult peste 30 la soare! Cică în Nord e mai răcoare, o fi, când am fost noi în Las Palmas arăta termometrul 32 de grade la soare. Iarnă de asta tot să fie!
După Maspalomas, am zis că nu ne mai trebuie și Playa del Ingles și Puerto Rico – alte două stațiuni ticsite, pline de nemți, norvegieni, danezi și englezi. Unde ne-am cazat noi, erau mai puțini englezi, foarte mulți nordici, căci vă spuneam că toată zona era ridicată de o companie norvegiană. Ca și prin Sudul lui Tenerife, am umbat degeaba la micul dejun după o tortilla, peste tot ne serveau cu german/norwegian/english breakfast și italian pe ici pe colo că-s pline toate insulele Canare de italieni, turiști și angajați. Noroc de supermarket, la restaurante dădeam un car de bani degeaba. Și tot în Gran Canaria ne-au servit ăia de la firma de închiriat mașini cea mai proastă mașină ever, am cerut un Seat și cred că ni l-au dat pe primul ieșit vreodată pe ușa fabricii. Deschideam ușa cu cheia, mi s-a făcut rău pe toate serpentinele (aproape zilnic!) căci mirosea a benzină, gaura pentru usb era de formă, și pentru că erau sărbătorile, n-aveau alta. Au mai aranjat-o și unii în parcare, noroc că avea asigurare full, cu ocazia asta poate au băgat-o la casat.
Din Gran Canaria am plecat spre La Palma, GENIALĂ! Revin 🙂 Până atunci vă las în Lanzarote.