– Murdar, cald…

– Welcome to Thailand!

Primii suntem noi, după cum deja bănuiți, în prima zi de Bangkok, puneam etichete în drum spre hotel, iar cel de-al doilea e un nene ce stă pe scaun, la umbră, cu cămașa descheiată, un fel de dolce far niente de Bangkok, și ne zice de fiecare dată când ne vede, cu vocale lungi, aproape cântate, welcome to Thailand.

Poate că Bangkok-ul nu e tocmai locul potrivit pentru prima întâlnire cu Tailanda. Nici nu cobori bine din tren sau metrou că te izbește un val de căldură, zici că te-a lovit cineva în moalele capului, uneori abia poți respira, ești asaltat de un amestec de mirosuri, foarte puține dintre ele plăcute, și parcă îți sfarmă creierii tot felul de sunete.

De cele mai multe ori miroase a mâncare. Oriunde ai merge dai peste oale care fierb, grătare încinse, mese improvizate, cu fructe sau dulciuri. Gătesc oamenii ăștia peste tot. Iar mie nu mi place mâncarea tailandeză. Și chiar dacă mi-ar fi plăcut, nu știu sincer dacă aș fi mâncat, deși am văzut și câteva locuri unde m-aș încumeta. Mâncarea zace pe unde nici nu-ți poți imagina – pe trotuar, pe stradă, într- un gang ce se termina în vreo curte, lângă metrou, sub metrou, lângă mall, oriunde, în soare, praf, aglomerație, langă o mică haită de maidanezi sau fix lângă mașinile care trec în viteză și ridică tot praful de pe străzi. Cârnații de porc, mici și umflați, stau la uscat în dogoarea amiezii iar seara sfârâie pe grătar. Fructele și peștele stau parcă să explodeze în pungi de plastic (de fapt așa le leagă ei,nu-i de la căldură, pun totul în pungi). Aici e masa, la doi metri e un lighean cu apă în care o tanti zoiește, cum ar fi zis bunică-mea, niște farfurii.

Alteori miroase a canalizare, da rău. Și acum, de exemplu, stau afară, la hotel, și vine uneori câte un miros…dar deja m-am obișnuit. și, recitind rândurile astea, îmi zic hai, frate, că ești o sclifosită, zău!

Culmea e că orașul nu-i chiar atât de murdar, aparent. Nu vezi mormane de gunoi sau resturi fluturând pe străzi. Mă uit la oamenii ăștia care gătesc pe aici prin zonă, mereu, seara, dau cu mătura, strâng tot după ei, dispare aproape orice urmă de bucătărie ambulantă, dar am mereu senzația de murdar. Mizeria nu-i vizibilă dar e acolo, e ca soarele pe care nu-l vezi tot timpul, căci uneori se mai ascunde după nori, dar te bate în cap oricum. Nu vă luați de nasul meu de european sclifosit, am văzut că și lor le pute, se poartă niște sticluțe cu esentă, am observat că mulți le trec pe sub nas prin oraș.

Apa în schimb e extrem de murdară. Chao Phraya adună cred tot ce rezultă în urma bucătăriilor și piețelor ambulante, am văzut că mulți dau cu mătura și împing gunoiul spre râu. Nu mai zic de miile de bărci ce îl vântură zilnic. Dacă ești ecologist te împuști în cap.

 

Cred că orașul ăsta nu doarme niciodată, nu auzi liniștea în veci. Pe pământ e plin claxoane, motoare, strigăte, zumzet de aer condiționat, pe apă îți fluieră barcagii în cap (semn că se apropie de mal sau pleacă) de-ți pocnesc urechile. E aglomerat Bangkok-ul însă așa e orice capitală mare, cred că Londra e mai ticsită, sau Istanbulul.

E plin de clădiri noi – niște uriași din sticlă și oțel ce ar putea zgâria orice nori din lumea asta, i-ai putea mută fără probleme la Londra sau New York, nu au nimic asiatic în ele. Sunt pline de reclame, multe dintre ele la firme europene sau americane, peste tot ard panouri colorate din care ies sunete și culori (adevăru-i că-i ditamai piața de desfacere). Unele ecrane sunt atât de mari și atât de multe de nu știi unde să te uiți, stai ca la cinema. Așteptam metroul când am văzut o reclamă la Downton Abbey, am și uitat că-s la Bangkok.

E o discrepanță enormă între nou și vechi, între mall-uri, clădiri de birouri și hoteluri și blocurile vechi, scorojite, și casele vai de ele, acoperite cu azbest, carton sau tablă. Templele care la vremea lor erau impunătoare și imense acum par niște pitici, în umbra uriașilor moderni.

Stăm în zona Silom și e plin de localnici, vă ziceam că pun de-o terasă peste tot (n-am vrut să stăm în zona turistică, Sukhumvit/ și Silom e plin de turiști dar nu stăm pe artera pricipală, plină de hoteluri, ci mai spre apă) și am observat că foarte mulți fac afaceri sub acoperișul de tablă și tot acolo dorm, trăiesc, cei mai norocoși au încă o cameră în spate, pe alții îi vezi seara cum se uită la televizor printre cutiile cu marfă sau printre oale. Nu pot să nu mă întreb dacă în Tailanda e așa, cum o fi în Vietnam, Laos, Cambogia, Burma? Economia Tailandei nu mai duduie ca altădată dar e încă pe plus, fie el și plus 1 (conform Băncii Mondiale), salariul mediu lunar e cam 275 de dolari. În Vietnam e cel mult 120, în Cambogia e 96 de dolari (conform national wages and productivity commission).

 

A fost dură prima întâlnire cu Bangkok-ul, dar m-am obișnuit. Oricum nu m-a șocat Bangkok ul cât m-am șocat eu pe mine. Mi-a fost rău în primele 2 zile, cred că a fost o combinație de zbor lung, căldură și lipsă de somn. Mă plâng că mă doare burta zilnic, sau că nu pot să respir, de la miros, sau că e prea cald, sau că mă doare capul de la aerul condiționat (că am ajuns să dormim cu el deschis) sau că m-am umplut de pete, de la soare, pe scurt – nimic nu-mi convine, ca niciodată. Eu care eram vitează la început, nu mi-am făcut nici un fel de probleme, nici măcar cu mâncarea (găsesc eu!), am ajuns o prețioasă. El, în schimb, e no stress. Atâta timp cât nu mă stresează nimeni…e ok, am încheiat citatul (îl stresez eu cât pentru toată Tailanda).

Am râs că o să mănânc biscuiți, dar cam așa e. Chiar vorbeam în seara asta că am luat vreo 3 feluri de pastile pentru digestie. Să se așeze apa mai bine. Adevăru-i că-i atât de cald de nici nu-ți arde de mâncare. Supermarketul să trăiască! Și chiar se găsesc de toate.

Concluzia – nu pot să spun că-mi place Bangkok-ul, dar nici nu pot zice că nu-mi place. E plin și de locuri faine, e o experiență.