Many ceremonies! Every day! Îmi zice doamna cu sarong albastru. Vorbește engleză așa că profit de ocazie să mai aflu una alta. De fapt mai toată lumea știe un pic de engleză însă numai cât să te întrebe de unde ești, să te salute sau să-ți vândă ceva. Suntem la vecini, la odalan. Fiecare familie înstărită din Bali are un templu al casei și fiecare templu are o aniversare – odalan. Probabil că ceremoniile pentru templele de familie nu-s atât de fastuoase ca cele pentru templele satului/orașului, dar presupun și astea o adevărată desfășurare de forțe – zeci de oameni, sute de ofrande, muzică, dans, cântece, ritualuri vechi de sute de ani. Și bani. You need a lot of money to do that, zice ghidul meu de ocazie.

Cei mai mulți balinezi sunt hinduși, dar nu ca indienii, înțeleg că hinduismul s-a împletit cu credințele deja existente în insulă și a rezultat o religie diferită. Plus că locuitorii din Bali cred că spiritele sunt peste tot, în lucruri, plante, animale (animism), cele bune locuiesc în munți și aduc prosperitate, cele rele sălășuiesc în păduri și pe plaje pustii. De aici și străzile pline de ofrande, ca să mențină echilibrul între bine și rău, să cinstească zeii buni și să-i îmblânzească pe cei răi. Dar, la fel ca indienii, că aici voiam să ajung, și balinezii sunt împărțiți în caste – brahmans (profesori, învățători, preoți), satria (regi, luptători), wesya (comercianți) și sudra (meșteșugari, țărani). Și deși probabil că în ultima vreme lucrurile s-au mai schimbat, castele se amestecă între ele, cred că fiecare știe de unde se trage. Nu știu din ce categorie face parte vecinul, dar clar stă bine.

 

Curtea e plină de oameni, femeile servesc apă, ceai, cafea și prăjituri, bărbații stau pe prispa casei, copiii se aleargă printre ofrande. În curte cântă muzica. Din când în când, un grup de femei iese din templu și descântă parcă ofrandele așezate în mijlocul curții. Se învârt în cerc, scot, pe rând, din coșurile colorate pe care le cară ba în mână, ba pe cap, o bucată de frunză de bananier, orez, un ou, o floare de frangipani, un băț parfumat, o nucă de cocos, le trec pe deasupra coșurilor pline cu prăjituri de orez, fructe, flori și animale moarte. Jertfe, îmi spune localnica, jertfe pentru zei. Aia nu era o priveliște plăcută, plus niște construcții din grăsime de animal, bucăți de păsări și legume. Te pui cu tradiția…

Un nene care tocmai mă poftise sa iau loc pe scaun își pune masca și începe să danseze lângă ofrande. E urmat de altul, un fel de actor dintr-o piesă de teatru. Purifică locul, calea spre templu. Imită diverse personaje. Fără să vreau devin și eu personaj în poveste – Were you from?, mă întreabă omul cu mască. America? Romania. I only know America… Să nu te superi, îmi zice femeia, așa e obiceiul, un pic de teatru, un pic de improvizație, serios și amuzant. Un bătrân trece pe la toți pereții casei și lovește o daltă cu un ciocan, de parcă ar sculpta sau construi ceva, e doar un gest simbolic.

 

IMG_8087.jpg IMG_8072.jpg IMG_8073.jpg IMG_8053.jpg IMG_8082.JPG IMG_8093.jpg IMG_8100.jpg IMG_8104.jpg IMG_8108.jpg IMG_8115.jpg IMG_8121.jpg

 

Între timp, la templu, se cântă alte ritmuri. Mă tot mut dintr-o parte în alta. Statuile au fost învelite în saronguri – pe care locuitorii din Ubud le poartă zilnic, bărbați și femei, și fără de care nu poți participa la astfel de ceremonii, plus că la unele temple accesul e interzis dacă nu ai sarong. Noroc că au tras de mine vânzătoarele din piață, am zis că doar mă uit dar n-am reușit să plec cu mâna goală, m-am ales cu 2 saronguri. Mi-a împrumutat proprietara o eșarfă ce se leagă peste bluza de dantelă (de astea n-am mai luat că nu mi-au plăcut). M-au primit și fără. Chiar au fost amabili oamenii, i-am întrebat dacă pot participa, dacă pot face poze, au zis da cu gura până la urechi.

Templul e încărcat de ofrande, femeile cântă, un fel de preot balinez sfințește, cred, niște pachețele pe care le împarte apoi femeilor, acestea le pun pe cap, le plimbă prin curte înainte ca bărbații să le îngroape la baza statuilor, la stâlpii casei și la cei de la intrarea în gospodărie. O întreb pe doamna vorbăreață ce-s bucățile alea de material alb, cu model, îmi zice că se pun când se sfințește un loc – o casă, de exemplu. Îi spun că avem și noi ceva de genul ăsta, când se ridică o casă, vine preotul, o sfințește. Ce sunteți voi? Creștini. Îi povestesc că noi nu aprindem bețe parfumate, ci lumânări, că aruncăm și noi cu orez, la nunți, de exemplu, dar ea are alte curiozități, cum ar fi cât plătesc la pensiunea vecinului.

 

IMG_8077.jpg IMG_8047.jpg IMG_8054.JPG IMG_8056.jpg IMG_8051.jpg IMG_8049.jpg IMG_8063.jpg IMG_8130.jpg IMG_8133.jpg

 

S-au petrecut atât de multe lucruri încât sigur am omis o grămadă și nu bag mâna-n foc c-am înțeles corect tot ce făceau oamenii ăia acolo. Mi s-a părut extrem de interesant, e pentru prima oară când văd așa ceva. Și am avut noroc, o astfel de ceremonie are loc o dată pe an. E cea lungă, de 4 zile, la 6 luni se face o ceremonie mai scurtă, de 2 zile. Cu o zi înainte de a veni muzica, preotul și tot alaiul, oamenii s-au adunat pentru a găti și pentru a face ofrandele. Au urmat apoi 3 zile de liniște, zile în care s-au pus ofrande în fața curții, uneori au fumegat jumătăți de nuci de cocos, asta am văzut eu, sigur s-a petrecut ceva și prin interior, pe la templu, în a treia zi vecinii au revenit, probabil pentru a găti, iar în a 4-a zi curtea s-a umplut din nou de oameni, sunete și muzici. Azi nu m-am mai dus, îi ascult de după gard. Mai devreme am tras cu ochiul și am văzut niște capete, mâini, bani. Am zărit apoi și un cocoș și m-am prins ce fac – cockfighting. Citesc că la astfel de ceremonii luptele cu cocoși devin legale, ba chiar sunt obligatorii. Bine că nu m-am mai dus.

 

Am pus pe pagina de facebook a vacanțelor un filmuleț de la ceremonie. Și tot acolo găsiți mai multe poze din Bali.