Câteva gânduri despre Vietnam

Știu că exagerez, știu că nu-i bine să generalizezi, dar, comparat cu vietnamezii, tailandezii par cei mai amabili și cei mai curați oameni din galaxie. Asta am gândit după câteva zile de Saigon și am și zis-o, deși știam că o să regret gândul ăsta pentru că totul are o explicație, nimic nu e alb sau negru. De fapt asta e starea mea de Vietnam, trec de la compasiune la enervare, de la nervi la amuzament, mă cert că mă amuz sau judec și trec iar la compasiune, îmi cere unu de 10 ori mai mult pe un lucru și iar m-apucă nervii…Da, Tailanda e parcă o treaptă mai sus, dar, spre deosebire de Tailanda, care nu știu prin ce minune a rămas independentă, Vietnamul a fost exploatat de vecinii chinezi sau de francezi și a fost decimat de războaie. Ca să nu mai zic de comuniști, că-mi taie ăștia netu.

E o țară frumoasă, însă cere un pic de răbdare (un pic mai mult).

Pentru restul există master card 

Totul e neprețuit, până și o sticlă de apă de la ceea ce ar trebui să fie un magazin. În Saigon aveau prețuri peste tot, chiar și la piață, deși erau orientative, totul se negociază, măcar știai de la ce pornești. Aici – suntem în Hoi An – prețul se face pe loc, după față. Și cum noi le părem ruși și ăstora (ca și la Istanbul) ne lovesc cu niște prețuri de te doare mintea. Oricum, te apucă durerea de cap cu banii lor. Dacă la tailandezi când ziceam 300 baht părea mult, până făceam conversia și realizam că de fapt îs vreo 9 dolari, aici vorbim numai în zeci de mii și milioane, mă apucă râsul, pe bune, nici nu mai fac calculul în euro sau dolari, e ridicol. Până și ei zic că e oribil cu zerourile astea ale lor, le-am povestit că am avut și noi mulți de zero și i-am tăiat. Good idea!

Mie nu-mi place să negociez, nu mă pricep și nici nu vreau, dacă nu-mi convine, nu cumpăr, simplu. Ha, ha, ce glumă bună! Ești în Vietnam, totul se negociază. În nici 30 de secunde treci de la 900 la 200 de mii (asta pe o rochie, la piață). Ferească sfântu să te uiți la ceva, să te arăți interesată de un lucru. Seara trecută am fost curioasă să văd cât costă niște bețișoare în cutii de lemn.

350 000, îmi zice o puștoaică de vreo 16-17 ani.// Ok, thank you.// Ok, ok, 250 000.//Mulțumesc, doar mă uit.//200.000!

Văd că n-am cu cine și dau să plec. Îmi blochează calea, între standuri, mă întorc și mă strecor pe partea cealaltă. Urlă după mine – Ok, my last price, 150 000! Mă bușește râsul și plec. Mâ întorc peste vreo 30 de minute, era în drum spre pensiune, mă vede și strigă iar după mine – 150 000!

În Saigon, văzusem niște boluri de orez pictate. M-a pus dracu să-ntreb cât costă, că nu găseam prețul. Nu mai știu de la ce preț am pornit, dar știu că am plecat cu vânzătoarea după mine, strigând please, please buy. Ți-e și milă de ei, pe bune. Dar mă și enervez. Eu înțeleg că trebuie să trăiască și ei, mai ales că-mi par tare săraci, și sunt dispusă să plătesc dacă-mi place un lucru deși știu că dau mai mult decât face, dar să-mi ceri de 10 ori mai mult…Peste tot pe unde treci auzi hello, buy something, de multe ori nici nu știi de unde vine. Dacă e un rând de bărci pe mal, te iau toți la rând – boat, 1 hour, cheap – deși văd că ai zis deja nu, nu contează, poate lui îi zici da. Sunt ca o bandă stricată – no, thank you, no, thank you… Avem unul lângă hotel, vinde pălării, ne vede de 3 ori pe zi și de fiecare dată ne iese-n cale – cheap, try – deși parcă a început să-i mai scadă entuziasmul, s-a prins că-și bate gura degeaba, cred că ne zice din obișnuință. Înțeleg că în Nord e și mai rău.

Citesc pe site-ul Băncii Mondiale că Vietnamul e a development success story- the percentage of people living in poverty dropped from almost 60% in the 1990s to under 10% today. La fața locului nu prea pare. Oricum, am văzut foarte puțin din Vietnam, e posibil să greșesc.

Tailanda era un pic mai organizată, mai găseai info pe site-uri, cei de la hotel îți mai ziceau de autobuze locale sau trenuri (cel puțin în Nord, Sudul era pus pe făcut bani cu orice chip), aici totul e cu tur, orice ai întreba, nu se poate, nu există, doar cu tur. Tur care, logic, n-are preț fix, poate costa 80 de dolari, 60 sau 40, după ochi.

Love room, happy room, rain coat 

Să traduc. Vreți twin room sau love room? Adicătelea double bed. Happy room e toaleta. Iar azi am fost la un templu lângă Hoi An, se punea pe ploaie și ghidul ne întreabă, cu gura până la urechi, dacă avem rain coat. Apoi ne-a explicat ce înseamnă rain coat – stop babies, hi hi hi. Și tot azi am aflat că dacă ai urechi mari trăiești mult și dacă ai burtă se zice că ești bogat.

Nu toți vorbesc engleză, sau vorbesc cât să-ți vândă ceva, de cele multe ori conversația se blochează la how much și thank you. Unii înțeleg ce vrei de la viața lor, dar nu știu să-ți răspundă.

Cum am devenit ceai 

Adică vegetarieni, se scrie chay, dar se pronunță ca ceaiul nostru. E atât de cald și am pitici pe creier cu apa, că o fi spălat, cu ce-o fi spălat, am zis no meat cât stăm pe aci. Adică n-am mai mâncat carne de 34 de zile. Eu ca eu, dar am una bucată carnivor pe care n-am crezut c-o să-l văd vreodată alegând porcul din salata Cesar. Eram în Koh Yao Yai și ne întreabă chelnerul dacă am comandat ieri pui prăjit, probabil încurcase notele de plată (că am plătit la final), și am sărit amândoi no, no, we don t eat meat! Șoc și groază! Am cunoscut azi un cuplu, care stă la Londra, ca să vezi, și la fel au zis și ei, vegetarieni de Asia, e mai sigur. Mâncăm în continuare pește și fructe de mare, dar numai dacă-s prăjite sau încinse în vreo oală.

Mâncarea e mai bună ca la tailandezi (zic eu, că nu mi place thai food), dar chiar și așa am început să batem câmpii, în seara asta visam la niște brânză cu roșii, eu, el mânca o salată boeuf virtuală (n-au ăștia brânză pe aici, dar măcar au pâine ok, spre deosebire de Tailanda unde găseam doar pâine albă feliată). Am descoperit niște banana pancake foarte bune (e singura chestie pe care o mâncăm de pe stradă, sclifosiți, I know).

Secerea sau ciocanul

Mă amuză afișele lor, îmi par din benzi desenate și – chiar dacă îmi aduc aminte vag doar de coada la pâine, o pâine mare, caldă, care se făcea jumate până ajungeam cu ea acasă, și de bunică-mea care ne-a băgat în ogradă și ne-a dat două după cap pentru că strigam pe uliță ole, ole, Ceaușescu nu mai e – parcă tot mă duc înapoi în timp. Vietnamul e una dintre puținele țări comuniste rămase în lumea asta, deși înțeleg că în ultimii ani au preluat modelul China – socialism amestecat cu capitalism, supervizat de stat, evident.

Mi so sorry 

Nu prea se prinde nimic de noi, de obicei, pe unde mă duc, mai învăț câteva cuvinte. Aici…banana și mi so sorry (nu știu dacă ați văzut The Interview, o porcărie de altfel, asta fu singura chestie funny – mi so sorry/ și banana, adică Minions). Mă rog, știu să zic mulțumesc, că e un fel de come on moldovenesc (cảm ơn).

S-a pus pe ploaie de ieri, se pare că va mai ține câteva zile, înțeleg că spre Nord plouă de vreo săptămână, sper să iasă soarele până ajungem noi. Mai stăm un pic în Hoi An, că ne place orășelul, apoi plecăm spre Hue.

Salutări din Hoi An, orașul lampioanelor colorate!

PS: o să pun mai multe poze pe facebook, nu mai merge G+

Pe 18 februarie am plecat cu one way ticket în Asia de S-E, am inceput cu Tailanda, a urmat Vietnamul, next stop … nu știm încă, depinde unde e biletul de avion mai ieftin. Găsiți toate poveștile în categoria #2inAsia