Ce mă enervează cel mai tare la Asia e că trebuie să fii mereu cu garda sus, mereu în defensivă. Trebuie să verifici totul de 10 ori, nu poți să iei nimic de bun, nu poți avea încredere în nimeni, nimic nu-i bătut în cuie, prețurile sunt umflate, totul se negociază. E obositor.

 

De exemplu, am vrut să luăm barca din Bali spre Gili T. Era plin Ubud-ul de afișe cu prețuri, pentru shuttle, din oraș spre port, și barcă, din Padangbai spre Gili. Evident că toate prețurile erau diferite. Și nu doar pentru că unele te duceau cu speed boat, care face maximum 2 ore, și altele cu ferry, care poate să facă și 6 ore, ci pentru că așa e peste tot, cerem cât vrem, dacă ne merge e excelent, dacă nu…aia e, lăsăm la preț. Am găsit același serviciu, cu aceeași companie, cu 250.000 de rupii, 300.000 și 400.000 de persoană. Alții cereau chiar și 600.000 de rupii, doar dus. Și dacă ai impresia că dacă îl întrebi pe x sau y, că vă știți de câteva zile, pare om serios, te va ajuta, greșești, te va trimite unde e mai bine pentru el, nu pentru tine, căci toți au înțelegeri cu zecile de firme și firmulițe apărute peste noapte odată cu droaia de turiști.

Și aici ajung la altă belea, siguranța. Nimic nu-mi pare safe, cred că te poți duce la fund liniștit căci nu toate bărcile au veste de salvare, unele arată ca vai mama lor, nu știu cum și dacă îi verifică cineva serios. Și dacă în Tailanda am avut curajul să merg o oră cu o barcă în care în Europa n-aș urca nici moartă – nu că aș găsi o arătare de aia prin Europa – în Indonezia am zis pas. Mai ales că între Bali și Lombok apa e destul de adâncă, ploua de câteva zile și am zis că sigur e agitație în larg și am citit zeci de comentarii nasoale pe TripAdvisor. O barcă bună ne ajungea 100 de euro pe amândoi, doar dus, fără shuttle. Am zis că mai bine luăm avionul din Denpasar spre Lombok și din Lombok trecem în Gili T. Și așa am ajuns în Kuta. Ne-a întâmpinat un cer de toată frumusețea:

 

IMG_8372.jpg IMG_8326.jpg IMG_8338.jpg IMG_8376.jpg IMG_8378.jpg IMG_8325.jpg

 

Nu facem mulți purici pe aici, cât să se ducă domnul la școala de surf.

 

No thank you 

De peste tot suntem bombardați cu oferte și nu pot să mă fac că nu văd și n-aud, că nu-i frumos și știu că-și fac și ei treaba, așa că le zâmbesc și le zic no thank you, parcă-s o bandă stricată. Aseară, de exemplu, intru pe plajă – chair? massage? nails? drink? helicopter? ?! Asta în nici un minut, nu exagerez. Văzând că aia nu, aia nu, tipa care striga masaj și manichiură, mă întreabă what do you want? La modul zi ce vrei că avem di tăti. Nu vreau, omule, nimic, vreau doar să mă plimb.

Și ferească sfântu să întrebi ceva! Mai făceam de astea la început, m-am lecuit. Nu există că întrebi ca să nu mori prost, nuuuu, păi dacă ai întrebat, sigur vrei și dacă te bat mult la cap o să și iei. Mă duc în piață, în Ubud, să casc și eu gura, să văd care-s prețurile, mare greșeală! Prețurile nu există, trebuie să întrebi, și dacă te-a pus dracu și ai întrebat… să te ții. Vin după tine, îți pun marfa-n mână – take it, îți pun calculatorul în mână, să scrii tu cât vrei să dai, lasă ei singuri la preț fără să zici tu nimic. Și apoi unii se supără că n-ai cumpărat, la modul mi-am bătut gura degeaba cu tine. Păi ți-am zis, bre, că nu vreau! E plin de tarabe prin Kuta și mă gândeam să analizez piața, să văd dacă e mai iefin/scump ca-n Ubud. Lasă, mai bine mor proastă.

I-am spus proprietarei că nu-mi place la piață pentru că toți cer bani aiurea, la noroc. Ne-a vândut ea niște pălării colorate cu 85.000 bucata. La piață le-am găsit cu 50.000, fără prea multe discuții, cred că le dădea și cu 40.0000. La 2 metri mai încolo, unu cerea 300.000 pe o pălărie. A tot lăsat la 200, apoi la 150.000 și tot așa, nu mai știu, că am făcut pași după prima ofertă. Am luat niște bețe parfumate, cu 30.000, din magazin, că obosisem de atâta piață (nu cred că fac nici atât, că și ăia aveau prețurile alandala, am găsit același produs cu 30.000 sau cu 35.000, 40.000) cât mi-au cerut în piață? 300.000. M-a bușit râsu. Culmea e că mai era o vânzătoare alături, a râs și aia. Dacă întrebi, ca discuție, de yoga sau șofer, te trezești cu ei la ușă. Nu mai zic că-n prima zi de Ubud ne-au umflat nota, la un restaurant de la strada principală, și nu doar nouă, mai venise un nene în timp ce-i explicam fetei că nu știm ce-i cu produsul ăla de 50.000 de rupii acolo. Am zis că dacă-i așa peste tot…N-a fost.

 

E foarte greu să închegi niște conversații sincere, reale. De obicei toți repetă aceeași placă, în puțina engleză pe care o știu, ca să-ți vândă ceva sau ca să le dai ceva. În zonele pline de turiști, și dacă îți arată unde-i colțul străzii se așteaptă să le dai bacșiș, mai ales în Vietnam. Cumperi un tur sau închiriezi mașină, plătești vreo 30, 40 de euro, te oprești la un restaurant recomandat de ei (adică alți bani pentru ei), ba chiar le plătești și masa, și la urmă ei așteaptă bacșiș. Dar asta e valabil uneori și în Europa. Nu pot să-l uit pe englezul ăla nesărat care ne-a dus la Stonehenge și la final ne-a zis că se obișnuiește să se lase bacșiș. Pe bune? Asta după ce-am plătit vreo 150 de lire pe turul ăla, amândoi. Și dacă pe cei de aici îi înțeleg, că-s săraci și sigur au salarii mici, pe ăla din UK l-aș pocni în fața aia de gogoașă umflată. Culmea e că unii au lăsat și vreo 10 lire. Iar când vin în Asia li se pare scump totul. Am văzut niște specimene…

Știu că-s săraci și pentru noi sunt câțiva euro, dar pentru ei ar putea fi o mică avere, pentru unii turistul e singura sursă de venit, ne mai zicem suntem în vacanță, lasă, nu ne batem capul, ce dacă am plătit mai mult, nu merită să ți strici ziua din atât, dar pe bune că la un moment dat te oftici. Le-am înțeles perfect pe femeile alea care au făcut ochii cât cepele când le-am zis că noi am plătit 22 de dolari (hai 27 cu tot cu caiac) pe același tur prin Ha Long Bay pe care ele au dat 40 de dolari. Nu-i bai că și noi ne-am amărât un pic când am văzut că în port costa vreo 8 dolari.

 

În schimb, cu foarte mici excepții, oamenii ăștia zâmbesc și-s amabili. Chiar ne uitam la fetele astea de prin Kuta sau Ubud, care muncesc de dimineață până seara, pe câțiva bănuți probabil, și totuși sunt mereu cu zâmbetul pe buze. Ai noștri numa nu-ți pun masa-n cap. Am fost anul trecut la Mamaia (în trecere, n-am nervi de Mamaia) și a venit un chelner cu un sictir de zile mari, nu tu bună ziua, ce doriți, s-a pus lângă masă, ca o murătură acră, și se uita la noi cu pixu-n mână. Și eu vorbesc aici de zâmbete…Plus că ne-a greșit comanda, care oricum a venit după o sută de ani. Bine că nu mi-a aruncat banii în față când i-am plătit, că am auzit că unii mai fac și de astea dacă nu le lași bacșiș. Pentru ce? Pentru că există! Ups, e 1 mai, s-ar putea să fiți la mare, nu vreau să vă stric ziua. Have fun!

 

Mai multe poze din Bali pe pagina de facebook a vacanțelor.