S-a dus și ianuarie și cu ocazia asta s-au făcut 3 ani de când am plecat din România. Cam acum 3 ani pe vremea asta îmi dădeam demisia și plecam spre Franța. Habar n-aveam unde stăm, cum arată locul în care mergem, cum e vremea (ne-am dus ca urșii polari și am dat peste oameni în sandale). Știam doar că unul trebuie să fie acolo la începutul lui februarie (începea un job nou) și că altuia îi pocnește o venă dacă nu schimbă ceva. Un an de Franța s-au făcut doi, apoi am trecut canalul, la Londra, deja s-a făcut anul și aici. Observ că numai iarna ne apucă, o fi de la frig.
De ce-am plecat, de ce-aș mai fi rămas…
Mă uit la The Voice UK. Acum vreo două săptămâni, la audiții, a fost o domniță de 31 de ani care mereu și-a dorit să cânte. A venit cu soțul, cu mama și cu tata, și tatăl i-a zis – mi-ai promis că dacă nici acum nu faci ceva în muzică, te întorci la facultate, îți găsești un job, îți faci un rost. A trecut fata de audiții așa că, întrebat de prezentator trebuie să-și ia o slujbă?, tatăl a răspuns Not yet! No way!
Am o colegă, englezoaică, tot în jur de 30 de ani, ce a stat un an pe tușă. Am simțit nevoia să iau o pauză. Mi-am dat demisia, am stat în șomaj, am călătorit, la anul mi-am propus să mă angajez. Și chiar s-a angajat, săptămâna trecută.
Lăsând la o parte faptul că domnița de la The Voice se comporta ca o puștoaică de 18 ani, că mie mi-ar fi cântat tata placa aia la 17-18-maximum 20 de ani, nu la 30, și că Marea Britanie nu e România când vine vorba de piața de muncii, de mentalitate sau de sistem social, mie treaba asta mi se pare extraordinară. Să poți să zici stop, vreau o pauză, sau vreau să fac ce-mi place, nu trebuie să găsesc un job care nu-mi place, sau nu mi se potrivește, doar ca să supraviețuiesc. Sau vreau să și trăiesc, nu doar să muncesc, vreau să am timp de mine, de familia mea etc.
La 31 de ani ar trebui să poți să alergi după vise, cum a făcut fata asta care vrea să cânte (și chiar are voce), să vezi lumea, cum a făcut colega mea, sau pur și simplu să îți dai răgazul de a sta și de a privi un pic spre tine.
Evident că ai nevoie de bani, n-aduc ei fericirea, dar te țin cu burta plină și sănătos la cap, teoretic. Nu știu din ce trăia concurenta de la The Voice, probabil că soțul ei lucra, știu însă că a mea colegă a stat bine merci în șomaj, ceva mai mic decât salariul ei. Îți permite România să iei o pauză? Haida de, nu poți să-ți permiți luxul ăsta nici după 20 de ani de muncă darămite la 30 de ani. Statul protejează familia, sprijină, prin măsuri economice și sociale, dezvoltarea și consolidarea familiei.…bla bla bla, dacă ați trecut pe la starea civilă, ați auzit placa. Hai sictir! Nu sprijină el nici familia care trage la roata capitalistă d apoi aia care vrea să zburde prin lume (mofturi, zău).
E însă la fel de adevărat că de multe ori nu e vorba doar de bani, ci e vorba și de alegeri. Știu că fără bani nu trăiesti, sau mă rog, nu trăiești asa cum îți dorești (și asta e discutabil, depinde ce vrea fiecare), dar atât să fie totul? Bani, un job, o casă? Refuz să cred, pe mine să mă săriți de la împărțeala asta. Știu, e ușor de zis, dar nu e vorba doar de bani, e vorba și de curaj, de riscuri care pot fi lozuri câștigătoare sau nu. Crezi că nouă ne-a fost ușor când am plecat? Da de unde?! Am lasat două job-uri bunicele (cu salarii bunicele adică, că în rest… munceam de ne săreau capacele) și am plecat. Știam că va fi bine? Nu, nu exista garanții. E totul roz? Nu. Răsar curcubee prin Londra? No f way (la cât plouă ar trebui să fie cerul Londrei un veșnic curcubeu). Mă mai apuca uneori damblaua? O da! După ce te ai agitat 10-12 ore pe zi e greu să te obișnuiești cu liniștea. Și după entuziasmul de început – loc nou, lume nouă, turist de cale lungă, caută apartament etc – urmează bun și acum? N-am răspuns, încă îl caut. Ceva lipsește, nu știu ce.
Omul este un animal social (chiar și când e anti social, ca mine) deci nu-i ușor să fii singur într-un loc nou. Să faci schimbări e greu. Statul degeaba prea mult dăunează grav sănătății. Nu-s toate roz. Dar comparând cu alternativa (adică dacă nu am fi plecat), e spre roz bombon. Și dacă mâine aș lua o de la capăt nu cred că aș face altfel, nu cred că la întrebarea plecăm? aș răspunde stai dracu aici, că stam bine. Nu stăm bine. Degeaba vin niște bani dacă nici n-ai timp să-i cheltui. Degeaba ai un job care îți place dacă stoarce tot din tine. Degeaba pleci într-un concediu, așteptat și ăla cu sufletul la gură, că altfel pocnești pe unu, dacă îți sună telefonul zilnic. Mi-e dor? De ce făceam…nu. De mine cum eram atunci.. de asta da (uneori, că eram cam isterică).
Acum să nu crezi că ne ținea cineva cu forța. Am avut norocul să am un job care-mi plăcea, dar când pleci dimineața și vii noaptea, când nu mai ai timp de nimic, când te întrebi ești mulțumit de ce faci si răspunsul e nu, când te întrebi evoluezi? mergi undeva? crești? și răspunsul e tot nu, când ești nevoit să suporți toți frustrații care într-o lume normală ar fi dat cu mătura, nu ar fi fost pe cai mari, când viața ta de acasă e doar pe fugă, e clar că trebuie sa spui stop. Noi am avut noroc, și sunt prima care recunoaște asta, dar zău că nu ne-a dat nimeni nimic gratis. Și viața e atât de scurtă încât uneori trebuie să mai faci și ce vrei, nu doar ce trebuie.
Mai stăm la Londra? Nu știu. Ne întoarcem în România? Nici asta nu știu. Luasem la un moment dat o decizie în acest sens, ținea de conjunctură, a dispărut conjunctura deci nu zi niciodată niciodată. Și crede-mă pe cuvânt, nu e doar o zicală, așa e. La fel și aia cu ai grijă ce-ți dorești…Am pierdut cu siguranță multe lucruri în ăștia 3 ani. Dar multe dintre ele le-aș fi pierdut oricum, semn că erau deja pierdute. M-am pierdut pe mine. M-am regăsit? Dar am și câștigat. Numai dacă țin cont că am avut ocazia să văd cum e să locuiești în altă parte, că am vizitat niște locuri în care altfel probabil nu aș fi ajuns, că văd cum e să fii student în altă țară, că am cunoscut oameni din medii și locuri diferite, că am stat eu cu mine și noi cu noi etc. Trăgând linie eu zic că suntem pe plus.
Poate ați observat, cei care treceți pe aici, lista din dreapta – Români în lume. Sunt blogurile unor omuleți care au plecat din România și s-au împrăștiat prin lume. Unii definitiv, alții temporar (că o știu sau nu, ca și noi), alții s-au întors… Mi-a plăcut mult acest post – Reîntoarcerea – m-am regăsit cumva în el, căci de ce să citești ce fac alții dacă nu să te descoperi, poate, și pe tine. Din acest motiv vă rog – Claudia, Larisa, Dana, Georgiana, Mirela, Kadia, Jurnal de navetist, și oricine mai dorește – dacă vreți, și dacă aveți timp și chef, să povestiți de ce ați plecat, de ce ați mai fi rămas, cum e să locuiești în altă țară decât a ta, vă e dor de România, vreți să reveniți, aveți în plan să vă mutați în altă parte sau ați găsit deja locul potrivit, a fost greu, v-ați obișnuit, vă place. Thanks! 🙂
Asa ceva as vrea sa mai aud/citesc din cand in cand si sa dau mai departe si altora. Sa vad si sa vada ca se poate! Sa te tina vointa sa faci ce vrei si nu ce trebuie!
Si eu sunt de parere ca daca tragi linie esti pe plus. Ai catigat mai mult decat ai pierdut. Experienta de a trai in alta tara (doua chiar!), de a cunoaste alti oameni, alte culturi, mentalitati e mare lucru. Iti deschide orizonturile. Desigur ca poti oricand sa calatoresti, dar e diferit.
Sunt de acord cu tine ca uneori e bine sa faci ce-ti place, nu numai ce trebuie si ca viata e de preferat sa nu se rezume doar la job, casa, familie, ci si la tine. Este o chestie de alegere, de curaj, dar mai este la fel de adevarat ca nu oricine si nu oricand isi poate permite asta.
Mult succes in continuare si mersi de mentionare. O sa scriu despre asta curand.
@Bianca, n as vrea sa crezi ca toate s roz, de fapt ma stii, nimic nu ma multumeste 😛 dar da, cred ca se poate (stiu oameni care au plecat chiar de la zero, nu ca noi)
@Larisa – asa e, suntem norocosi ca ne am permis (si voi la fel daca ma intrebi pe mine 🙂
si cu toate astea in cei 3 ani…te-ai intalnit intamplator si cu mine :)))))
sa fi sanatoasa si cu mult noroc!
Tomaaaaa, mi i dor di tini 😛 te pup
Nici nu-mi imaginez ca-s toate roz si cred ca mereu e loc de mai bine. Asta e motorul care ar trebui sa ne impinga. Dar cred ca e bine si ca atunci cand te uiti in urma, iti vin in minte intai lucrurile bune. Si asta e mare lucru!
da, sa stii ca chiar nu mi vin alea nasoale, si daca mi vin, asta dupa ce zic stai domle ca nu era totul roz, vin asa…ca au fost si ele pe acolo. atat. serenity now 😛
Felicitari! Serios >D<
Sa traiesti in alta tara, dupa obiceiurile locului, incercand sa cunosti in profunzime tot ce te inconjoara, iti deschide orizonturi, cum spunea Larisa si te ajuta sa relativizezi (de exemplu, sa nu iei f in serios unele chestii care se intampla acasa).
Eu stiu ca nu voi ramane aici si ca intr-o zi voi reveni in Romania. Nu e usor sa traiesti intr-un loc drag si apoi sa pleci. Dar nu ma plang, Doamne fereste! Am castigat mult mai mult decat am pierdut!
Stiu ca in unele tari si unele institutii iti poti lua un an sabatic, fara sa iti pierzi locul de munca. Mi-ar placea sa ascult povestile celor care au facut asta, cum vad lumea acum, cum si-au schimbat viata.
Am o vaga senzatie ca (numai) in Romania se practica exploatarea asta a omului de catre om, ma refer la cei care muncesc toata ziua, ajung acasa doar ca sa doarma. Am citit undeva despre un roman care, satul de atata munca la o multinationala, s-a mutat la aceeasi multinationala, in Germania. Si povestea ca toti plecau de la serviciu la sfarsitul programului, nu mai tarziu.
Postarea ta a fost interesanta si bine scrisa si iti multumesc pentru mentionarea mea. Mi-ai dat o tema de gandire, voi raspunde, dar un pic mai incolo 🙂
nu i graba 🙂 asa e cu multinationalele, depinde in ce tara lucrezi. si e vina statului ca permite (astia suntem, astia ne conduc, din pacate). nu cred ca doar in Romania e exploatarea asta, cred ca e in toate tarile mici si sarace.
chiar asa, crezi ca o sa te re-adaptezi in Romania dupa atatia ani de Italia?
nu doar la 31 de ani ar trebui sa alergi dupa vise, ci oricand; cu riscul sa citez aproximativ cine stie ce clasic, atunci cand incetezi sa visezi, incetezi sa traiesti, si mai ramai ceva vreme pe pamant doar ca sa achiti facturi 🙂
si sa stii ca aduci tot mai mult ca esti un Migrator sadea…
La mai multi, si mai frumosi!
acum 1 an, 2 ani, 3 ani, looking back, analyzing – ma faci sa ma gandesc mai serios la glumele lui danel cu meteoritul 🙂
Ce sa mai zic? M-ai prins! Cert e ca eu nu mi-am propus sa plec din Romania si nici nu mi-am dorit-o cu atat mai mult intr-o perioada fericita a vietii mele… Dar asa i se da aluia care nu-si doreste!
Pana acum n-am inteles inca rostul acestui „noroc”, dar mai am ceva timp sa-l pricep.
O sa/sa-ti scriu, ma gandesc cum, dar mai intai scriu si apoi o sa vad cum merge mai bine: leapsa sau guest post 🙂
p.s. mi-am placut mult randurile astea ale tale, ca si randurile lui Mike despre care amintesti cu Reintoarcerea. Inca nu le pot scrie nici ca tine, ca n-am stat trei ani plecata si nici ca Mike, ca nu m-am intors… le scriu ca mine, pe la mijloc de drum.
Nicaieri nu e usor, dar din ce ai scris mi se pare ca toata experienta a meritat, iar peste ani e posibil ca aceasta sa fie una din cele mai frumoase perioade, de care sa-ti amintesti. Felicitari pentru curajul de a pleca!
Foarte mult imi place acest articol si este mult adevar in el. Si au am realizat la un moment dat ca traiam pentru vacante, pentru cateva saptamani pe an, in rest munca munca si anii care se derulau cu viteza. Abia astept sa fac si eu o schimbare, am mai incercat dar conjunctura m-a trimis sa mai astept un pic. Problema este ca oamenii majoirtatea pun fricile inaintea dorintelor, inainte a ceea ce simt si sunt efectiv legati. Lupt puternic cu aceasta mentalitate, incerc sa ii fac sa vada mai departe dar nu neaparat cu succes, decat in foarte putine cazuri izolate.
Ma bucur cand intalnesc oameni care au curajul sa ia o decizie responsabila cat sunt tineri, sa fie sinceri cu ei insisi, altfel regretele care vin de fiecare data sunt prea tardive, multumesc de articol!
@Lucian e bine ca ma incadrez undeva, finally 😛 la multi ani si tie!
@Ina – am uitat de cometa! deci oameni buni, faceti ce vreti si repede,vine cometa 😛
@Claudia, la mijloc de drum suntem cu totii. te astept 🙂
@Ana – cand am plecat din Franta am zis duca-se, acum imi dau seama ca a fost o perioada foarte frumoasa din viata noastra.
@Mirela – cum am zis, e greu cu schimbarile, sunt mai multe aspecte de care trebuie sa tinem cont. si asa cum zice si Claudia e vorba si de noroc. si de conjunctura, si de tine, etc. cand ai rate la banca sau copii acasa e cam greu. dar important e sa vrei sa traiesti si pt tine. si apoi sunt oameni care asa functioneaza – la munca, pe fuga, adrenalina – beeen there, si nu mi-a fost rau. suntem diferiti slava domnului, ca altfel muream de plictiseala 😛
Draga mea, Iti multumesc ca m-ai mentionat in articolul tau. Decizia mea de a parasi Romania a sosit pe nepregatite, in urma selectiei pentru a urma un curs post-universitar in Italia.
Initial a fost o decizie temporara, care s-a prelungit cu un stagiu, apoi cu o propunere de angajare.
Am parasit Romania doar fizic, cu sufletul sunt inca acolo. Am avut de curând o mare pierdere si distanta m-a apasat foarte mult. Cat e totul bine acasa, experienta e frumoasa, mai greu e cand cei ramasi in tara au nevoie de noi iar noi suntem departe….
Mi-a placut partea cu „De ce-am plecat, de ce-as mai fi ramas?”. E dintr-o poezie care-mi place mult si o intrebare pe care mi-o tot pun in ultimii trei ani 🙂 Accept provocarea si o sa revin cu un guest post, ca instrospectii la mine pe blog am tot facut, sa nu-i plictisesc prea tare pe cititori!
Eu te felicit ca ai plecat, pentru ca ai fost in stare sa iei o decizie grea, si indiferent unde vei alege sa locuiesti mai tarziu, cu siguranta ca anii astia vor fi o adaugire pretioasa la viata ta si la persoana care vei fi atunci.
Asa e, cat e totul bine acasa distanta nu conteaza (mai ales ca nu i SUA sau Canada). In caz contrar…:(
@merci Dana
Acum cateva luni descriam experienta mea de zece ani in Italia: http://jurnaldenavetist.blogspot.it/2013/10/zece-ani-in-italia.html?showComment=1391328586628#c7350221619220943700
ai mare dreptate,de ce-am plecat,de ce-as mai fi ramas……
depinde de fiecare, ma mir ca nu m a injurat vreo unu pana acum, ca denigrez tara 😛 ceea ce nu fac, avem si bune si rele, doar ca eu, atunci si acum, asa simt, e mai bine in alta parte. ce o fi peste 3,4,5, 10 ani…mai vedem 🙂