Pe 21 iulie 2011 postam primul text pe acest blog. Adica avem un anisor. Uraaaaa! Nu am crezut ca relatia eu-blog va dura atat. Eram sigura ca o sa-l fac si nu ma voi tine de el. A fost o perioada cand nu concepeam sa am blog. Pentru ca nu aveam timp, si pentru ca nu-mi placea sa scriu, si pentru ca nu simteam nevoia si… Dar uite ca m-a „prins”. Si daca tot am ajuns la un an de blog m-am gandit sa scriu despre anul meu sabatic. Eu ii zic salbatic pentru ca a venit repede si nesperat.

Daca mi-ar fi spus cineva acum un an ca nu ma voi mai trezi dimineata, ca nu voi mai alerga la serviciu, ca nu voi mai ajunge tarziu acasa, ca voi avea nu doar doua weekenduri pe luna libere ci toate, si nu doar weekend-urile, ci toata ziua, saptamana, luna, anul, nu doar Craciunul sau Revelionul, ci ambele, ca ma voi plimba prin lumea mica/mare, i-as fi zis „esti nebun”. Si as fi ras amar.

Dupa multele ore de munca, o obisnuinta pentru angajatul roman in general si pentru cel din media in special, asa ceva mi se parea imposibil. Cum adica sa nu muncesc?! Si daca nu muncesc ce fac? Nimic?! Ce-i aia nimic?! Imposibil. Si imposibilul s-a produs. Rapid, aproape fara sa imi dau seama, n-am avut timp sa ma gandesc prea mult, sa analizez. Ca si cum ai pocni din doua degete. In primele saptamani am fost de pe alta lume. Nu ma trezeam la 5, 6, 7 sau, caz rar si fericit, la 8, ci cand vroiam; nu ma duceam la munca, ci la plimbare; nu ma duceam la Galati, de exemplu, sa fac un material, ci la Avignon, sa fac…nimic. Am trecut de la „zi repede, nu am timp” la „je ne suis pas pressee” (si acum ma mai mir cand ma aud zicand asta).

Dupa vreo luna, doua, am inceput sa realizez ce se intampla. Mi se parea imposibil sa ma obisnuiesc cu atata timp liber. Ce sa fac eu cu atata timp liber? Unde sa-l pun? I-am gasit intrebuintare.  Nici nu conteaza unde am fost si ce am facut, pentru ca timpul asta, al meu, al tau, al fiecaruia, poate fi „pus” oriunde. Numai sa fie pus pentru mintea si sufletul tau.

 

Vei spune – pai asta nu e, domnule, un an sabatic ca la carte, nu ai pus bani deoparte pentru el, nu ti-ai vadut casa sa pleci in lume, nu ti-ai lasat job-ul ca se pleci de nebuna….N-o fi, ce sa zic, insa calul de dar…

Ideea e urmatoarea, daca il vrei, timpul asta doar al tau, fa tot posibilul sa il ai. Nu e doar un timp in care sa vezi lumea, e timpul tau. Si il poti petrece in lumea mare sau intr-o lume mai mica, dar a ta. Fara ore, fara reguli, fara termene. Macar o data in viata. Stiu, e usor de zis…Dar mai stiu ceva, banii si lipsa timpului pot fi si scuze. Poate nu te vei regasi, eu inca ma mai caut, dar cu siguranta vei vedea viata altfel. Si creierul, dar mai ales sufletul tau, iti vor multumi. Privirea iti va fi mai clara, pentru ca de pe ochii tai va disparea ceata provocata de munca si stres; mintea iti va fi mai limpede pentru ca nu va mai conta ce faci maine, daca termini ce ai inceput, la cat te trezesti, cu ce te imbraci; picioarele iti vor fi mai sprintene pentru ca nu te asteapta un du-te-vino agitat, ci o plimbare; iar sufletul tau va fi mai linistit si mai bogat.

 

Da, exista viata dincolo de alergatura zilnica pentru un job, un salariu, o cariera. Pare imposibila. Asa mi se parea si mie. Nu e.

Din pacate anul meu sa(l)batic e anul cu multa munca al altcuiva, pentru ca, da, stiu, nu poti trai fara bani, sau poti, dar nu cum vrei. Asta e cel mai mare regret, ca nu e un an sa(l)batic in doi. Dar o facem noi si pe asta.

Si ca sa le raspund celor care ma intreaba – si ce faci cu viata ta? Fac bine, multumesc. Ma plimb, citesc, imi imbogatesc sufletul si mintea, investesc in mine. Iar pentru cei ce ma intreaba – da nu te plictisesti? Da, ma mai si plictisesc Dar exista lucruri mai rele decat sa te plictisesti nefacand nimic. Cum ar fi sa lucrezi 12 ore pe zi.

Da, stiu, sunt  o norocoasa si ma urasti :))) Eu iti multumesc oricum ca ai trecut pe aici si iti doresc ce imi doresc si mie.

 

PS: si dupa cele intamplate in ultimele zile (un coleg care s-a dus din senin si extrem de tanar) zau ca trebuie sa profitam de lucrurile bune, sa ne bucuram ca suntem sanatosi, ca avem doua maini, doua picioare, ca totusi ne e bine, chiar daca vrem mai mult, sa nu mai bagam in seama toate nimicurile, pentru ca timpul nu are timp de lucruri mici.