De când m-am mutat în minunatul cartier Dristor am tot zis că dau o tură cu bicla prin parcul IOR. Dar ba n-am avut timp, ba n-am avut chef, ba m-am luat cu altele, ba am stat prea puțin acasă, etc șamd. Săptămâna trecută însă am profitat de un drum acasă, și de o zi cu soare, și am plecat spre Titan. Și bine am făcut, că altfel trebuia probabil să aștept anul viitor. A doua zi s-a stricat vremea iar acum, știu ca știți, e iarnă. Am avut noroc, am plecat cu o zi înainte de a veni doamna iarnă, după mine… zăpada:D

 

bicla

 

Întotdeauna am fost de părere că îți trebuie tupeu să mergi cu bicicleta prin București. Nu doar că nu prea ai pe unde, dar poți avea noroc să dai peste un șofer născut și crescut la Cucuieții din vale (măcar în deal mai bate vântul), care să-ți facă vreo bucurie (știu povești despre bicicliști împinși de pe biclă de pe geamul mașinii, așa…de fun). Acum nu zic că toți bicicliștii sunt niște culți și toți șoferii niște mârlani, doamne ferește. Clar e că îți trebuie curaj să te strecori printre mașini, pietoni, borduri, și proastă creștere. Nu pot să uit un băiat ce mergea cu bicla în mână, adică o căra el pe ea, printre mașinile parcate peste tot, de la Victoriei spre Kogalniceanu.

Eu însă n-am avut chiar atât de mult tupeu, mă gâdeam să dau o fugă până în Herăstrău dar am zis că mai bine să rămân cu impresia bună după tura de IOR, și cu nervii în cutie. E drept că am mers foarte foarte puțin până în parcul din Titan (stau aproape) dar am avut plăcuta surpriză să constat că, deși trotuarele erau ticsite de mașini, oamenii mi-au făcut loc și fără să îi rog. Imediat ce mă vedeau se băgau între mașini, mulțumeam, zâmbeam, ei la fel, aproape de necrezut. Deși trotuarul (ce mai rămăsese din el) era al lor, și eu eram pregătită să merg pe lângă biclă mult și bine sau să intru în jungla de pe șosea.

Evident că în parc am găsit și niște unii care nu mai încăpeau de mine (în parc da? pe pista de bicle), dar eram așa veselă încât am dat ignore. Oricum i-am zis domnului meu că dacă o să ajung așa peste ani și ani mai bine mă eutanasiază (știu, unii ar fi de părere că ar putea să înceapă de pe acum).

Din nou am constatat cu surprindere că deși nu-i weekend, și e miezul zilei, lumea se plimbă, cu bicle, role, căței, copii, fiecare cu ce are, se relaxează, trăiește. După atâția ani tot mă mir că există viață după/pe lângă muncă (eu ajungeam prin parc doar cu treabă, când eram liberă eram ocupată să dorm sau să rezolv diverse treburi administrative).

Și pentru că nu am dat încă în boala lui selfie, nu m-am pozat în postura de Mița biciclista, dar n-am rezistat și am făcut câteva poze (cu telefonul), căci parcul IOR e chiar simpatic (nu mai fusesem demult), vă prezint o bucată de toamnă de București (poate vă e dor:D)

 

IMAG2056.jpg IMAG2060.jpg IMAG2063.jpg IMAG2070.jpg IMAG2072.jpg IMAG2074.jpg IMAG2078.jpg IMAG2083.jpg IMAG2088.jpg IMAG2093.jpg IMAG2094.jpg IMAG2095.jpg IMAG2100.jpg IMAG2101.jpg IMAG2103.jpg IMAG2112.jpg

 

Mi-e dor uneori de bicla mea de acasă. În Londra n-am curaj, am zis că o car degeaba. În Franța o foloseam aproape zilnic, până mi-a furat-o, eu nu blestem da să dea Domnu…:-p, nu-i bai, am cumpărat alta mai trainică și mai frumoasă. Se odihnește în debara.

 

PS. fără legătură – Când m-am întors, am intrat în vorbă cu o româncă ce lucrează de câțiva ani în UK, a venit criza, i-au înjumătățit salariul, nu se mai putea descurca, a prins o ofertă, a plecat. Și-mi zicea că nu-i place deloc, că nu și-a imaginat vreodată că va pleca din România, că fără drumuri dese acasă ar înnebuni, că s-ar întoarce și mâine dar nu-și permite luxul ăsta. Și mă gândeam cât de trist e să vrei să stai în țara ta și să nu poți. Nu cunosc pe propria piele sentimentul, dar cred că e groaznic. Și nedrept.