Vă povesteam înainte de a pleca în vacanța vieții că sunt în niște grupuri de facebook – cu și despre calători – și nu încetez să mă minunez. Sunt acolo oameni care călătoresc de un an, doi, trei sau chiar 5, oameni care văd zeci de țări cu foarte puțini bani, oameni care vând tot și pleacă în lume, au job-uri temporare, câteva luni, un an, cât să adune bani pentru următoarea escapadă, se folosesc de un loc de muncă doar pentru a vizita diverse locuri – predau engleză, muncesc online, fac pe chelnerii sau pe bonele, culeg fructe, orice le deschide calea spre un loc nou. Eram ca un copil ce descoperise o carte extrem de interesantă. Și noi care ne simțeam anapoda că am luat o pauză de la tot și toate și am plecat câteva luni spre sud-estul Asiei! Moldoveanul față în față cu nomazii…

 

Deși unii sunt duși rău de acasă, și nu doar la figurat, îi invidiez pentru lejeritatea cu care privesc viața. Ei și cei pe care i-am cunoscut în cele câteva luni prin Tailanda, Vietnam, Malaysia, Indonezia și Filipine, mi-au arătat că dacă vrei să pleci în lume, apoi pleci, simple as that. Ține și de bani, inevitabil, dar cred că e mai ales vorba de mentalitate și de ce îți dorești de la viață.

Nu mai venim la voi că am cumpărat mobilă și am terminat banii, asta ne-au spus niște prieteni care ne tot amenințau că ne fac o vizită. Ok, oamenii au ales să-și mobileze casa în loc să meargă în concediu, nimic rău în asta. Alegeri și priorități. E adevărat că dacă locuiești în altă țară îți permiți mai multe, nu e vorba doar de salarii, ci și de legături (bilete de avion) mai bune și mai ieftine, dar știu persoane care trăiesc și muncesc în România și călătoresc foarte mult. Fie vorba între noi, îi invidiez nițel căci eu n-am reușit performanța asta. Nu știu ce fac, cât câștigă și cât cheltuie, că nu mi-am permis să-i întreb.

 

În cele 4 luni prin Asia am cunoscut zeci de oameni care călătoreau de luni sau chiar ani. Cu excepția unor puști ce abia terminaseră facultatea, sau chiar liceul, și se plimbau pe banii părinților, toți oamenii ăia își permiteau să călătorească pentru că au muncit. Am cunoscut în Hoi An doi englezi ce colindau lumea cu 3 copii cu bucle roșcate după ei. Predau engleza prin diverse țări și cu ocazia asta se plimbă cât pot, fuseseră și-n România. Acum lucrau în Brunei – nu-i extraordinar, dar are legături excelente către toate orașele mari din Asia de S-E, profităm de ocazie și plecăm ori de câte ori avem ocazia. Cum o fi să-ți schimbi mereu job-ul, țara, casa, școlile copiilor, să fii departe de familie, prieteni, asta nu cred că-i întreabă cineva, probabil că cei mai mulți vor să știe câți bani au cheltuit în India, de exemplu.

În Indonezia, am cunoscut un neamț ce lucra ca instructor de diving – comparat cu Germania, salariul meu e mic, dar e mai mare decât al colegilor mei, mai vechi ca mine, pentru că sunt alb. Nu-i corect, știu, dar nu-i vina mea. Câștig cât să trăiesc decent aici, mi-e suficient. A lucrat înainte în mai multe locuri din Tailanda, zicea că mai stă câțiva ani și apoi se întoarce în Germania. În Filipine, tot la o școală de diving, am cunoscut un tip ce și-a lăsat job-ul din Olanda, n-am întrebat ce, office job s-a exprimat, a stat un an jumătate în Tailanda, a terminat banii, s-a angajat, s-a mutat în Filipine. Altul era spaniol, lucrase prin America Latină înainte să vină în Asia, se tot muta și cu ocazia asta vedea lumea. Apropo de asta, școlile de diving erau pline de europeni, rar vedeai un localnic – audiența lor e formată din vestici sau chinezi așa că patronii s-au adaptat, probabil că dacă ești alb ai prioritate, din păcate. Era o tipă în Filipine, australiancă, o învățau ei să facă poze sub apă, ca să o angajeze, mă îndoiesc că n-au găsit niciun filipinez care să știe treaba asta. Dar toți viitorii ei colegi erau vestici. Am observat că se creează un fel de legătură de continent, ca să nu-i zic altfel, nu contează din ce țară vii, ești european, ești de-al nostru.

Tot în Filipine, în Siargao, am stat la aceeași pensiune cu un băiat ce călătorea de un an și ceva, fără pretenții, fără grabă – era feribotul fully booked, abia peste o săptămâna am loc, asta e, aștept, e frumos aici, e ieftin – fusese prin America Latină și Europa (inclusiv România) înainte de a ajunge în Asia. Mai era un grup de spanioli ce colindaseră Sri Lanka și după Filipine se duceau în Franța, erau de vreo 3 luni pe drumuri. În Vietnam, la un restaurant, am intrat în vorbă cu un cuplu din Belgia, era prima lor zi dintr-o vacanță de 3 luni prin Vietnam și Indonezia. În Chiang Mai, Tailanda, am cunoscut o australiancă ce se plimba prin Asia frecvent, stătea numai la hosteluri și era înnebunită după mâncarea locală – mă duc acasă săptămâna viitoare, îmi caut un job, să mai adun niște bani și vin înapoi. Erau mulți care făceau așa, cu banii de Europa, Australia sau SUA, stai bine merci în Asia de S-E. Alții se angajau pe-acolo, la un bar, la o școală de diving, la un hotel. Nu toată lumea vrea să ajungă CEO sau să câștige mii de euro.

În Malaysia, am intrat în vorbă cu o doamnă ce ne povestea că a locuit în Australia, Noua Zeelandă, Guineea și la pensie s-a mutat în Penang – am văzut aproape toată lumea, avem un apartament micuț aici, stăm câteva luni, găsim un zbor ieftin, închidem ușa și plecăm, ne întoarcem și tot așa. În Filipine, am cunoscut un băiat din Hong Kong care își luase concediu 2 luni – am fost în Filipine, China, mă duc în Coreea de Sud și apoi acasă, înapoi la muncă. Anul viitor vreau să văd Europa. În Tailanda, am împărțit un maxi taxi cu două puștoaice (22 de ani) din Germania ce se plimbau prin regat, de la nord la sud, o lună. Am găsit bilete dus-întors cu 500 de euro, îți dai seama că asta e foarte puțin pentru noi! Și chiar ne-am întrebat ce făceam noi la 22 de ani? Păi abia terminasem facultatea și munceam din zori până-n seara pe doi lei. Recunosc, i-am privit pe toți cu un amestec de invidie, apreciere și respect.

 

Că tot am pomenit la început de unii duși de-acasă – sunt niște omuleți, uneori sunt chiar simpatici, care dorm prin aeroport, gară, stații de bus, ajung într-un loc și zic am ajuns, cine mă primește și pe mine, alții declară senin că au terminat banii, dar mai stau un pic pe acolo, nu am încă chef să mă duc acasă, văd eu cum mă descurc, mai sunt unii care întreabă în grupuri dacă pot merge cu metroul prin Madrid, de exemplu, fără să plătească bilet și ce li se poate întâmpla dacă-s prinși, alții nu dau un leu pe transport, stau la ia-mă, nene etc. Eu, decât să călătoresc așa, mai bine stau acasă, dar, evident, asta nu înseamnă că alții n-au voie, sau că nu-i ok. În schimb nu prea pot să îi înțeleg pe cei care fac asta în țări ca Vietnam, Cambodia, Indonezia. Ok, Londra, Paris, Berlin, sunt scumpe, poți să dormi liniștit pe canapeaua unui binevoitor, poți să întri într-un bar și să zici mate, dă și mie o cafea, n-am bani, dar să faci asta în țările alea extrem de sărace mi se pare aiurea. Ajungi să ceri bani sau ajutor unui om care n-a ieșit în viața lui din țară, insulă, oraș sau chiar sat, ba nici nu poate visa la asta, iar tu ai reușit totuși să treci un continent.

 

Găsiți toate poveștile din călătoria noastră în secțiunea 2 in Asia. Vă aștept și pe facebook.