Turist: cel care călătorește sau stă în alte locuri decât mediul lui obișnuit pentru maximum un an, de plăcere sau în orice alt scop care nu e legat de exercitarea unei activități renumerate (din locurile vizitate). Așa zice OCDE (The Organisation for Economic Co-operation and Development). Dacă mediul meu obișnuit e România și dacă ținem cont că s-au făcut aproape doi ani și jumătate de când am plecat din my usual environment, trag concluzia că nu mai sunt turist.

Imigrant: persoană ce vine într-o țară străină cu scopul de a se stabili acolo (zice Oxford dictionary). Am venit până acum în căteva țări străine, dar nu cred că am venit vreodată cu scopul de ne stabili. Am știut din start că e doar o perioadă, cu precizarea, poate, în capul nostru, că dacă ne place…om ramâne?! Dar nu, ideea a fost – mergem? hai? cât stăm? cât vrem.Deci nici imigrant nu-s.

Oi fi migrant, că migrație e deplasarea voluntară a unor indivizi, a unor populații dintr-o țară în alta sau dintr-o regiune în alta, determinată de factori economic, sociali, politici, culturali sau naturali (dexonline)?

Plecarea noastră, contrar părerii unora, mai ales străini, nu a fost determinată de factori economici, sociali, politici. Am plecat pentru că am avut ocazia, pentru că am vrut să vedem cum e să locuiești/ trăiești/ lucrezi/ înveți în altă țară. Așadar ne-om încadra la factori culturali? Habar n-am. Și nici nu prea-mi pasă, nu totul trebuie să aibă o etichetă. Nu știu unde voi fi mâine, ce voi face peste 5 ani, știu însă unde am fost ieri, ce fac azi, și mai știu că mi-e bine.

seven sisters, drumetie

Ieri s-au făcut doi ani de când am făcut blogul (v-am mai zis, de neconceput acum 3 sau 4 ani, încă mă mai mir, încă mă mai întreb uneori dacă să-l mai țin) și vreo doi ani și jumătate de când mi-am dat demisia și am plecat. Evident cu lamentări de genul unde pleci, soro? cum lași tu bunătate de job? și ce faci acolo? ce plan ai? să faci ceva! să nu stai! Da, nu carecumva să stai! Dacă nu ai treabă apoi să-ți faci, să freci podelele și geamurile de 10 ori pe zi numa să nu stai. Uite că am stat, și ce bine am stat!

Am mai zis-o, suntem prost crescuți (și nu e vina noastră), nu suntem învățați să avem grijă de noi, să ne gândim la noi, să ne punem pe primul loc. Nu, nu e mereu vorba de bani, și dacă ne-am descurca cu banii pe care îi avem tot am găsi motive să tragem în continuare, să nu stăm, să nu cumva să stăm. Nu sta că ți stă norocul! Numai românii putea inventa o așa prostie.

 

Țin minte cum eram eu când am ajuns în Franța. Doamne, ce fac? Să stau? Cum să stau degeaba? Nimeni nu mi-a zis vreodată că se poate sta bine merci și degeaba…Și mi-aduc aminte ce mi ziceau francezii – bucură-te de perioada asta, de viață, fă ce vrei sau nu fă nimic, cine știe când mai ai ocazia.

Asta ne lipsește, joie de vivre, bucuria de a trăi. E adevărat însă că bucuria asta de a trăi vine din mentalitate, o mentalitate clădită pe sute de ani de bunăstare, bunăstare ridicată, de ce să nu recunoaștem, nu doar pe merite proprii, ci și, sau poate chiar mai ales, pe spatele altora.

Ce am aflat în aștia doi ani și jumătate? Că poți mereu să o iei de la capăt. Că există viață dincolo de job. Că viața nu se termină la 40, 50, 60 sau 70 de ani. Că peste tot există oameni buni și oameni răi, lucuri bune și lucruri rele, bile albe și bile negre. Că îți poți fi ție de ajuns. Că lucrurile bune vin de unde nu te aștepți și nu vin tocmai de unde ai crede că ar trebui să vină. Să nu spui niciodată niciodată. Am învățat să fiu mai calmă, să privesc lucurile mai detașat, că uneori prea ne luăm în serios, am învățat că se poate trăi și altfel.

 

Și, șoc, am învățat să privesc România cu alți ochi. Mai înțelegători. Știu o mulțime de oameni care spun aș pleca și mâine (dar nu fac nimic în acest sens) sau la alții nu vezi așa ceva, vreau într-o țară civilizată, mulți având impresia că în țara civilizată câinii sunt roz și țopăie cu covrigi în coadă pe sub curcubee.

E adevărat că dacă tragi linie ieși, dacă nu pe plus, măcar pe linia de plutire, că poți merge pe trotuar fără să te împiedici de mașini, că nu dai șpagă la parcare de teamă că-ți găsești mașina zgâriată, că nu stai o mie de ani la coadă ca să dai bani la stat, dar asta nu înseamnă că toate-s roz. Cred că îi judecăm pe unii prea aspru și altora refuzăm să le găsim nod în papură. Da, sunt țări civilizate, dar e o civilizație ridicată în sute, mii de ani, uneori prin mijloace nu prea onorabile. Asta nu înseamnă că mi-e dor de România sau că nu mi-e silă de mizeriile mai mari sau mai mici, nici nu vreau să vorbesc despre ele că mă enervez, înseamnă că trebuie să fim mai înțelegători. Deși numai gândul că trebuie să trec pe la administrație, clinici, sau pe stradă (la mine la Unirii, unde trebuie să faci slalom printre gropi și mașini), mă umple de draci. Love-hate relation v-am mai zis eu.

 

Deci cum e la alții? Nu-i  rău. Cum bine a zis Ionela, care s-a mutat în Canada, ce îmi lipsește cel mai tare este intimitatea pe care o aveam acasă cu oamenii. Majoritatea imigranților suferă de același lucru probabil. Dacă îți asumi asta, totul îți va merge strună într-o altă țară.

Deși și asta e cu dus întors. Eu am observat că m-am făcut mai anti-socială, nu că înainte eram altfel, nu mai simt nevoia de stat la taclale doar de dragul de a vorbi, e drept că după o anumită vârstă îți faci prieteni din ce în ce mai greu. E la fel de adevărat că tot plecând de colo colo e greu să păstrezi relații, în Franța îmi făcusem niște amici, mai o pizza, mai o carte, aici…de la zero iar. Dar nu mă plâng, doar constat. Poate mi-am asumat asta, vorba Ionelei? Dar asta nu înseamnă că stau închisă-n casă. M-am înscris la un curs de vară, la universitate, mă duc la lecții de italiană (că o fac varză cu spaniola), citesc, mă plimb, călătoresc, mă bucur de lucruri, uneori mă mai și enervez, alteori mai cad și în butoiul cu întrebări existențiale, de astea…obișnuite, fără de care probabil n-am fi oameni.

Încă confund lucrurile și locurile – nu mai cumpăra piper că avem acasă…aaaa pardon, nu avem, aveam în România. Sau ieri mă gândeam că luam mașina și dacă tot trecem pe lângă Dia să oprim să luăm o pâine, dacă o fi deschis azi, că-i duminică…uitând că nu mai avem mașina și că nu mai stăm în Franța. Asta cred că mi se trage de la radio Nostalgie, că tot asta ascult și aici.

 

Ce urmează? Păi de unde să știu eu?! Nu-s omul cu planul, n-am fost niciodată. Îi învidiez pe cei care pot spune -peste doi ani îmi schimb job-ul, anul ăsta ne luăm casă, peste 3 ani ne transformăm din doi în trei, și peste un an, dacă ne permitem, și calculele arată că da, mai facem unul. Nu pot, n-am putut niciodată și cred că e cam greu să mă schimb acum.

Îi invidiez și pe cei care au plecat din țară și au luat-o de la zero, fără job, cu puțini bani, sau deloc, fără nimic sigur, doar cu dorința sau nevoia de schimbare. E greu, e oribil, pot doar să-mi imaginez, deoarece, din fericire, noi facem parte din categoria celor enervant de norocoși.

E greu să-ți găsești locul, unii poate nu-l vor găsi niciodată, e important însă că avem posibilitatea să-l căutăm. Cum spune Claudia, și ea tot în Canada, cu cât aflu mai multe cu atât mai în necunoaștere mă simt și nu știu de ce chestia asta îmi amintește de cursurile de algebră superioară de la facultate pe care de la o limită încolo nu le mai puteam înțelege în ansamblul lor și cu toate astea era suficient cât să trec examenul. 

Unii poate se vor mulțumi doar să treacă examenul, alții poate nu vor fi nicodată satisfăcuți cu nota de trecere (cum am mai zis, e mai trist că odată plecat după un loc nou îl pierzi și pe cel vechi), alții poate vor fi îndeajuns de norocoși să treacă cu brio. Care sunt eu? Nici asta nu știu, urăsc matematica, etichetele și planurile.

Dar poate câștig la loto și atunci să vedeți plan 😀