Festivalul de Film Victoria: ca-n tabără

E o vorbă care zice că după vacanță ai nevoie de-o vacanță. Cam așa sunt eu zilele astea. M-am întors de la Victoria de vreo doua zile și nu-mi revin. Parcă a fost prea scurt, parcă mai vreau, în același timp simt că am făcut o groază de lucruri, nu-mi vine să scriu nimic, de fapt nu-mi vine să fac nimic, nici acolo nu prea am avut spor la scris, îmi propusesem să transmit live, desigur, rar m-am apropiat de laptop sau de telefon, și nu doar din motive tehnice, minunea de laptop nu mi-a recunoscut cardul, dar și din motive de …bine.

Pentru noi Festivalul de Film Victoria a fost motiv să adunăm gașca, să râdem cum n-am mai râs demult, din nimic și cu lacrimi, să vedem zona și niște filme bune. Că am reușit să ne adunăm a fost o surpriză și pentru noi, a lipsit una bucată Mari, asta e, de aia există ediția a doua.  Alexandrei cred că trebuie să-i mulțumim, Alexandra fiind unul dintre organizatori. Plus că un amic a prezentat ultimele două seri de festival, deci am făcut galerie.

Chiar a  fost fain. Dar înainte de a da din casă, să vă fac un raport final al festivalului de anul acesta. Prima seară a debutat cu Toată lumea din familia noastră, un film care mie mi-a plăcut, recomand. Un lucru mic care capătă proporții de neimaginat, oameni mari care se comportă mai rău ca cei mici, și oameni mici asupra cărora se resfrâng problemele celor mari, cei care ar trebui să-i protejeze, dar fac exact opusul, îi marchează pe viață. Toată lumea din familia noastră a fost primul film care a rulat la Victoria după 16 ani. E mare lucru zic eu.

În fiecare seară filmul a fost urmat de concerte și precedat de scurt metraje. Prima seară scena a aparținut unei trupe noi, au debutat la Victoria dacă nu mă înșel, Temple Invisible, și celor de la We Singingn Colors, un băiat și o fată care mie una mi-au dovedit că dacă vrei ceva cu adevărat atunci totul e posibil (Andrei a fost jurnalist, dar prima dragoste e muzica). Eu i-am auzit pentru prima oară și chiar mi-au plăcut (pe Andrei il mai văzusem, a cântat în deschidere la The Cranberries, cu The Amsterdams).

A doua seară, pe ecran a rulat Domestic, un film despre animale, care iubesc necondiționat, și despre oameni care le pun în farfurie, mi-a plăcut, deși mi s-a părut destul de ciudat, ideea nu e rea deloc, actorii impecabili, filmat interesant. Pe scenă a rulat Cobzality, o trupă foarte faină.

În ultima seară au cântat cei de la Robin and The Backstabbers, nu i-am auzit pentru că ne-a învins frigul, atât de frig e noaptea la munte încât nici măcar filmul, Poziția Copilului, nu am reușit să-l vedem până la final (asta în condițiile în care la București nu pot să dorm de cald ce e). Poziția Copilului mi-a plăcut de la primele scene și tot ziceam mai stăm un pic, încă un pic, dar nu am mai rezistat. L-am văzut acasă, când am ajuns, duminică seară. Pornind de la un singur incident regizorul reușește să arate starea în care se află societatea românească actuală. Dar nu se rezumă la asta, Poziția Copilului e și un film despre relația dintre o mamă și băiatul ei, un film despre cum egoismul părinților se răsfrânge asupra copiilor. Un film excelent, o Luminița Gheorghiu extraordinară, niște replici care ascund zeci de înțelesuri, e unul dintre cele mai bune filme românești pe care le-am văzut vreodată. Singurul lucru care nu mi-a placut a fost modul în care a fost filmat, dar asta e o părere personală și neavizată. Gata, termin, vă mai zic doar că documentarul Kapitalism, rețeta noastră secretă a câștigat premiul publicului.

Poate unora nu li se pare mare lucru, festivalul ăsta, eu zic că a fost. Pentru oamenii ăia a fost o ocazie de a vedea un film (pentru noi asta e o banalitate, dar altii n-au fost la film in viata lor), de a merge la un concert la doi pași de casă, de a se lauda cu zona faină în care stau.  Cred că de mult n-a mai văzut Victoria atâta lume la ea acasă.

Pentru noi, gașca de la minister, festivalul ăsta a fost tabăra de vară în care tot zicem de câțiva ani că mergem și nu mai ajungem (ne zice gașca de la minister pentru că acolo ne-am cunoscut, e bun și ministerul ăla al muncii la ceva, am prins perioada cu refacerea legii salarizării, a pensiilor, cu delegațiile FMI, deci eram acolo zilnic, și uite așa, după săptămâni, luni, ani, ne-am împrietenit). Am râs mult (la Victoria adică, nu că la minister nu râdeam de răsuna clădirea), ne-am simțit bine, am fost la Sâmbăta de Sus, și la cea de Jos, la Râșnov, la Făgăraș, la Viscri, la Gherdeal, la Sibiu. O să vă povestesc despre fiecare.

Mai multe despre festival aici.