E oficial, plecăm la Londra. Teoretic pentru 10 luni, practic…om vedea. Că doar și în Franța am plecat pentru un an și am stat doi. Și am mai fi stat cel puțin unul dacă am fi vrut. Deci schimbăm țara, ne ducem la vecinii de peste canal.

Nu știu dacă v-am zis, dar asta era destinația inițială când ne-am decis să plecăm din România. De fapt nu neapărat să plecăm, ci să încercăm și alte  locuri, să vedem cum e la alții. Numai că s-a ivit din senin un Sud de Franța și nu am putut zice nu. Dar uite că ajungem și la Londra.

IMG_4437_fhdr

După starea de nu-mi vine a crede din prima zi, am trecut la oau, London, baby, si apoi la vai de viața mea, mare e Londra asta!

Să luăm bilete de avion! Unde stăm? Caută hotel. Caută apartament.  E greu să găsești și hotel, într- anumită zonă, aproape de o anumită linie de metrou, darămite apartament. Dupa trei zile de uitat pe anunțuri deja îmi vâjâie capul.

Am cumpărat bilete, am rezervat hotel, apartamentul…mai pe urmă. Oricum o să plecăm, după câteva zile de Londra, în Olanda, deci ne batem capul când ne întoarcem. Numai bine văd și eu Olanda și apoi mă apuc de treabă.

Da ce scumpe sunt apartamentele! Lumeeee. Deci la francezi era parfum, evident nu în capitală, care e la fel de scumpă, ci în Sud, lângă Marsilia. Niște preturi în Big City de rămâi mut. Și apoi zonele. Și metroul. Și infracționalitatea. Cifre, statistici, trasee….Uriașa Londra. Cosmopolita Londra. Copleșitor!

Și eu dacă nu pot cuprinde un loc, dacă nu-i văd capătul, rostul, nu mă pot mișca în el. Adică unde să caut eu apartament dacă eu nu știu zonele. Nici când lucram în tv nu puteam vorbi despre pasajul Basarab, de exemplu, dacă nu-i vedeam începutul, sfârșitul, rostul. Așa că hai cu harta, cu zonele, cu liniile de metrou. Și parcă în Londra mea se face un pic de lumină. M-am întâlnit și cu prietena unei prietene, care a locuit la Londra și care a mai luminat și ea un pic scena. Merci Iulia. V-am mai zis eu, lucrurile bune vin de unde nu te aștepți.  Prietenii noști, care au stat două luni la Londra, ne-au trimis câteva site-uri, adrese, agenții. Deci o scot eu la capăt până la urmă Vorba aia, dacă nu m-au omorât francezii…

Mi-a plăcut foarte mult Londra când am fost în vizită. Dar, lucru valabil pentru orice loc din lumea asta, una e să fii turist și alta e să stai acolo. Și apoi vremea…Nu știu cum să vă zic dar eu sunt dependentă de vreme. Și nu-mi place toamna. Nici ploaia. Ori Londra e cam mereu în anotimpul ăla în care eu sunt născută dar cu care nu mă pot împrieteni.

IMG_4332_fhdr

Și asta cu capătul mă duce cu gândul la o nuvelă care mie mi-a plăcut foarte mult – Novecento, a lui Alessandro Baricco (s-a făcut și un film după ea, genial, Povestea pianistului de pe ocean):

Pe scăriţa aia blestemată… era tare frumos, totul… şi eu mă simţeam grozav în paltonul ăla, făceam impresie, şi nu stăteam pe gînduri, coboram cu siguranţă, fără îndoială

Cu pălăria mea albastră.
Prima treaptă, a doua treaptă, a treia treaptă.
Prima treaptă, a doua treaptă, a treia treaptă.
Prima treaptă, a doua.
Nu m-a oprit ce-am văzut.
Ci ceea ce nu am văzut
 
Poţi înţelege, frate? E ceea ce nu am văzut… l-am căutat dar nu era, în tot oraşul ăla nesfârşit erau de…toate în afară de…
Erau de toate
Dar nu era un capăt. Ceea ce nu am văzut este unde se sfârşeau toate alea. Capătul lumii
 
Gândeşte-te puţin: un pian. Clapele încep. Clapele sfârşesc. Ştii că sunt optzeci şi opt, nimeni nu te poate păcăli. Nu sunt nesfârşite, ele. Tu, eşti nesfârşit, şi înăuntrul clapelor alea, muzica pe care o poţi face e nesfârşită. Ele sunt optzeci şi opt. Tu eşti nesfârşit. Asta îmi place mie. Asta merită să fie trăit. Dar dacă tu…
Dar dacă eu mă urc pe scăriţa aia, şi în faţa mea…
Dar dacă eu mă urc pe scăriţa aia şi în faţa mea se desfăşoară o claviatură cu milioane de clape, milioane şi miliarde
Milioane şi miliarde de clape, care nu se mai sfârşesc şi ăsta-i purul adevăr, că nu se mai sfârşesc şi claviatura aia e infinită
 
Dacă e o claviatură infinită, atunci
Pe claviatura aia nu există muzică pe care s-o poţi cânta. Te-ai aşezat pe un scăunel greşit: ăla e pianul la care cîntă Dumnezeu.
Doamne, dar le vedeai drumurile?
Numai drumurile, erau cu miile, cum de puteaţi voi acolo jos să alegeţi unul
Să alegeţi o femeie
O casă, un pămînt al vostru, un peisaj de privit, un fel de a muri
Toată lumea aia
Lumea aia peste tine care nici nu ştii unde sfârşeşte
Şi câtă este
Nu vă e teamă niciodată, vouă, că v-aţi putea sfărâma în mii de bucăţele doar gândind-o, enormitatea aia, doar gândind-o? Trăind-o…
 
Eu m-am născut pe acest vapor. Şi lumea se perinda pe aici, câte două mii de persoane odată. Erau şi pe aici dorinţe destule, dar nu durau mai mult decât drumul de la proră la pupă. Îţi cântai fericirea, pe o claviatură care nu era nesfârşită.
 
Eu aşa am învăţat. Pământul ăla e un vapor prea mare pentru mine. E o călătorie prea lungă. E o femeie prea frumoasă. E un parfum prea tare. E o muzică pe care nu ştiu s-o cânt. Iertaţi-mă. Dar eu n-o să cobor.”

Eu o să cobor. Ce-o fi o fi. Casă nouă, lume nouă, job nou. Dar nu-i așa că obișnuința e boring? Mai bine a life full of surprises. Deci c-o fi Londra, c-o fi Pakistan, bine să fie! Oricum cred că Londra e unul dintre cele mai faine locuri din lumea asta în care poți locui. Așa văd de la distanță, o să mă lămuresc când ajung acolo.

IMG_4348_fhdr