„Faptul că, la Istanbul, totul a rămas neisprăvit, dată fiind înfrângerea care l-a copleșit, a transformat orașul într-un spațiu nedesăvârșit. Istanbulul nu poate trăi deloc, așa cum o proclamă, occidentalizarea sugerată de afișele de pe ziduri, ori de prăvăliile, revistele, companiile ale căror nume au fost împrumutate, în foarte mare parte, din engleză sau franceză. Orașul nu poate trăi nici tradiția pe care o sugerează mulțimea moscheilor și a minaretelor, chemările la rugăciune și propria-i istorie. Totul a rămas nedus până la capăt, neîndestulător, imperfect.” (O Pamuk, Istanbul, p.394, Polirom 2011)

 

Într-adevăr, acum îmi dau seama, că asta e impresia pe care mi-a lăsat-o orașul –  de loc neterminat, nedefinit, suspendat între două lumi. L-aș compara cu un om debusolat, pierdut sau nehotărât, care stă pe loc și nu știe încotro s-o ia, se duce spre stânga și își dă seama că de fapt vrea la dreapta, se întoarce, și tot așa. Istanbulul e un amestec de plete în vânt și voaluri, de fuste scurte și veșminte lungi, de fețe la vedere și chipuri ascunse sub negru, de modern și tradițional, de nou și vechi, de orient și occident.

Citind cartea lui Orhan Pamuk îmi dau seama cât de mult s-a schimbat orașul ăla (într-un timp destul de scurt). Pamuk povestește despre anii 50, 60, când conacele de lemn de pe malul Bosforului au fost mistuite de foc (unele din întâmplare, altele intenționat), despre Istanbulul sultanilor, cu harem, târguri de sclavi, câini fără stăpâni, hamali cu poveri uriașe în spate, haine otomane, alfabet arab, fântâni otomane, dar și despre Istanbulul contemporan.

„Occidentalizarea ne-a oferit, mie și milioanelor de istanbulezi, plăcerea de a constata că propriul nostru trecut este exotic.„(p.302)

 

Insistă pe „patima pentru nou” care a dus la „dispariția ultimelor vestigii ale unei mari culturi și civilizații (…) pentru a face loc unei imitații de rangul al doilea, palide și mizere a civilizației occidentale”. Și așa e, căci odată ajuns la Istanbul, nu poți să nu te întrebi oare când evoluția, civilizația, dezvoltarea, nu vor mai fi asociate cu vestul , cu imitația. Știu, știu, nu tot exoticul e normal și nu toată occidentalizarea e rea. Haremul, sclavii, înțeleg, da ce-or fi avut cu hainele, cu alfabetul, cu chiparoșii, cu fântânile…

Chiar așa, fântânile. Acum îmi dau seama că fântâna arteziană ce desparte moscheea albastră de Hagia Sophia e foarte occidentală. Am trecut pe lângă ea zilnic, am stat la soare pe băncile din jur, dar nu am sesizat că jocul colorat al apei e din alt film. Unul… european. Și nu vă pot explica ce frumoase sunt fântânile vechi, otomane. Sunt de o mie de ori mai frumoase decât fântinile arteziene, sunt cele mai frumoase fântâni pe care le-am văzut vreodată. Și cea mai faină e în fața palatului Topkapi – fântâna lui Ahmet al III-lea. Deși n-a scăpat nici ea de influențele europene, a fost ridicată în 1729, când deja vestul intrase în oraș binișor, a păstrat… exotismul. Dacă vă uitați cu atenție o să vedeți că orașul e plin de fântâni (găsiți aici o istorie a lor).

Și cea de la Hagia Sofia e frumoasă. Mi-a plăcut și fântâna germană, din fața moscheii, deși e mai modernă.

Cred că și casele de lemn de care pomenește Pamuk, cu melancolie, erau tare faine. Sunt câteva spre palatul Topaki, renovate, și multe altele prin cartiere – sărăcăcioase, uzate, unele abia se mai țin (ne-am plimbat un pic prin Beyoğlu).

„…calea cea mai scurtă de a te elibera de melancolia pe care ți-o inspiră statutul de relicvă a unui mare imperiu este dezinteresul total față de edificiile istorice și de numele clădirilor ori de particularitățile arhitectonice care le deosebesc pe acestea între ele….O altă modalitate de a uita este demolarea ori incendierea vechilor clădiri și înlocuirea lor cu câte un bloc occidental, modern. …Sentimentul de melancolie pe care-l generează suferința pricinuită de ruină, de pierdere și sărăcie, îi pregătește pe istanbulezi pentru alte forme de privațiune.” (p.129)

 

Mi-au plăcut la nebunie și vechile porți otomane.

Occidentalizarea rapidă, forțată, începută de Ataturk, a adus o mulțime de lucruri bune, însă a însemnat și distrugerea unei culturi. Noul s-a suprapus peste vechi fără nicio noimă. Chiar mă întrebam, când am văzut orașul plin de imagini cu Ataturk, cât e propagandă și cât e recunoștință sinceră.

Pe 10 noiembrie s-au împlinit 76 de ani de la moartea lui Ataturk. La ora 9 și 5 minute, ora decesului, au sunat sirenele în tot orașul. În acel moment oamenii s-au oprit din mers sau alergat, cei de la restaurant au ieșit în față, s-au oprit mașinile în trafic, șoferii au coborât, au pus mâna pe inimă, și au stat așa un minut. N-am mai văzut așa ceva.

Eram la Dolmabahce, la fostul harem, când o doamnă întreabă ghidul ce înseamnă efendi și de ce nu-l mai folosesc. Se folosea pe vremea sultanilor, dar apoi a venit Ataturk și a zis că toți oamenii sunt egali, gata cu titlurile, bărbați, femei, bogați, săraci, toți sunt egali, a explicat ghidul, foarte pătimaș, și a tot insistat cu binele făcut de Ataturk.

 

Comparat cu ce-i acum în Turcia, cred că mulți duc dorul lui Ataturk și se uită cu îngrijorare la evoluția politică, la legile noi, la declarațiile făcute de lideri. În urmă cu câteva zile, într-un interviu acordat unui ziar turc, Hürriyet (care înseamnă Libertate, tot din cartea lui Pamuk știu), câștigătorul premiului Nobel pentru literatură a vorbit despre sentimentul de frică ce a pus stăpânire pe oraș și a criticat faptul că libertarea de exprimare e din ce în ce mai ștearsă și presiunile făcute asupra presei sunt din ce în ce mai multe.

Nu prea dă interviuri Pamuk (nu-i Rushide, de exemplu, care pare mort după expunere), dar acum și-a lansat un nou roman – A Strangeness in My Mind se pare că ar fi traducerea în engleză, deocamdată cartea nu a fost tradusă. În noul roman Pamuk abordează poziția femeii în Turcia – „If we were to criticize Turkey from the outside, it would be about the place of women in society….Our politicians make thoughtless statements on this point as if they want to start a fight.” Abia aștept să apară în librării.

 

Dacă vreți să înțelegeți Istanbulul, să îl cunoașteți chiar și fără a ajunge în el, citiți-l pe Pamuk. Istanbul (publicat de Polirom) e o plimbare prin orașul de azi și de ieri, o istorie văzută prin ochii copilului Orhan, prin ochii maturului Pamuk, prin poveștile scriitorilor turci și străini, e o declarație de dragoste, cum bine au zis cei de la Sunday Times.

 

PS: Mie Istanbulul mi s-a părut în continuare un loc exotic, mai ales când se umple de chemarea la rugăciune (chiar mă gândeam că dacă aș auzi asta în România cred că m-aș enerva la culme).