Nu vă agitați, nu m-am apucat de împărțit din vasta experiență în domeniu, e vorba de expoziția de la British Library, Propaganda: putere și convingere. Mi-a plăcut foarte mult dar it s a matter of taste, deci vă avertizez că urmează un post mai diferit, o altfel de vacanță. O călătorie în timp, prin tenebrele istoriei, prin sertarele guvernelor, prin mintea, uneori bolnavă, alteori doar vicleană, alteori subtilă, inteligentă, a miniștrilor, a jurnaliștilor, a directorilor de comunicare. O călătorie care mie mi s-a părut fascinantă. Am stat vreo 3 ore acolo.

propaganda-v3

Propaganda e peste tot în jurul nostru. E folosită pentru a câștiga războaie, pentru a lupta împotriva bolilor, pentru a uni și pentru a separa oameni. Extraordinară sau banală, sinceră sau prefăcută, propaganda e de cele mai multe ori surprinzătoare, uneori abominabilă, alteori hazlie. Dar nu e niciodată neutră, deci e greu de definit și de identificat. (bl.uk)

Să le luăm pe rând. Extraordinară.

Extraordinare sau uimitoare mi s-au părut multe dar se încadrează mai bine la alte categorii, și aș vrea să încep cu una pozitivă – Sport at Heart, clipul făcut pentru a-i convinge (indirect) pe membrii Comitetului olimpic internațional că Londra merită să fie, iar, gazda jocurilor olimpice (e vorba de cele de anul trecut). Clipul mi se pare senzațional de bine făcut, e perfect. Folosește toate ingredientele care garantează succesul – simboluri, istorie, umor, personalități mega cunoscute și apreciate. Chiar să vă uitați la el.

Banală.

Uneori atât de simplă, la mintea oricui, alteori atât de stupidă încât te întrebi cum Dumnezeu a funcționat. Cum ar fi campania pentru războiul din Iraq, în 2002. Când l-am văzut pe Bush al mic acolo, vorbea despre axa răului, mi s-a întors stomacul pe dos.

Printre alte metode de mare profunzime, cum ar fi spațiu la tv (în timp ce cei care s-au opus războiului nu au intrat pe posturi, nu e spațiu), am văzut, si citit, în diagonală, că era prea stupid, raportul care a susținut invazia din Iraq. 50 de pagini care să convingă guvernul britanic că Saddam are arme de distrugere în masă și lucreză de zor să facă și mai multe.

Încă de la prima pagină scrie negru pe alb nu putem dezvălui sursa, nu putem spune chiar tot ce știm, peste tot e citată intelligence. 50 de pagini fără nicio dovadă, și de unde dovezi, că s-a văzut până la urmă că totul a fost o poveste (dacă avea Saddam WMD nu călca picior de Bush junior pe acolo). Cu asta s-a pornit un război. Incredibil.

Una dintre regulile propagandei e get everywhere, adică pe pe toate gardurile și în toate casele – pe cărți, timbre, șepci, jocuri pentru copii, evantaie (că dacă nici femeia nu mai știe să împrăștie propaganda apoi cine?).

Mi-a rămas în cap un joc pentru copii în care rațele stăteau pe un râu de lapte – deci eat milk! Sau posterul în care un copil bea lapte și se vede cum curge laptele prin el, pe spate, lin și organizat: milk is the backbone of a nation.

Sau când cartofii au fost transformați în personaje de carte -Potato Pete -pentru a-i determina pe britanici să-i mănânce, era război, agricultură ioc, deci mâncare ioc. Tot atunci au apărut posterele cu oameni care își fac grădini în spatele casei și ziceri profunde ca green leaves make rosy cheeks. Ziceau că nu a prins, oamenii n-au înțeles nimic. Adevărul e că te prinzi mai greu când trebuie să-ți rupi de la gură.

Sinceră? 

În 2005, după atentate, guvernul britanic a trimis pliante acasă la cetățeni, le-au pus în poștă (așa fac și acum) – What you need to know – sau mai degrabă what we need to know, că oamenii erau încurajați să dea raportul dacă observă ceva suspect. Și scria – ai putea deține informații prețioase, lasă-ne pe noi să decidem dacă sunt importante sau nu. Deci o vânătoare de țapi ispășitori, treabă care e floare la ureche cum bine zicea Eisenhower (The search for a scapegoat is the easiest of all hunting expeditions.)

Prefăcută. 

Nixon și Khrushchev, Cold War –  the Kitchen debate îi zice. Cei doi au sărit unul la gâtul altuia, apărând, și acuzând, capitalismul și comunismul. Cum a fost prezentată știrea în State – Nixon nu prea dă în rus, deși în realitate și-a cam ieșit și el din pepeni, dar au făcut în așa fel încât să pară că rusu e țăran și americanu domn, iar când Khrushchev zice vom ajunge America și chiar o vom depăși, ne va face cu mâna când trecem pe lângă ea (citat aproximativ), comentatorul zice – so he says, in words, not facts

Adică cum rămâne cu nu-ți subestima audiența?!

Rosie the Riveter, doamna din imagine – un poster prin care guvernul american voia să încurajeze femeile să muncească în locul bărbaților, că ei erau carne de tun pentru al doilea război mondial. Și au reușit, se pare că de la 12 milioane numărul angajatelor femei a crescut la 20 de milioane. Și apoi le-au trimis înapoi la cratiță, s-a întors clasa muncitoare de pe front.

Britanicii au făcut, în 1940, eșarfe și batiste. De exemplu careless talk handkerchief – care arată niște oameni la restaurant, în mașină, în parc, socializare. Mesajul – aveți grijă ce vorbiți, pereții au urechi. Așa bagi paranoia în casa omului, asta știm și noi, că ne-au explicat-o comuniști.

Surprinzătoare 

Trebuie văzute, unele sunt atât de subtile încât te întrebi oare ce a vrut? Să te facă să zici așa sau contrariul? E o școală în toată regula

Și foarte tare mi s-a părut treaba cu cărțile de joc din Iraq. Cărți, nu cu fete goale, ca să crească moralul armatei, ci cu generalii lui Saddam. Pentru ca soldații să identifice, și să captureze, mai ușor, membrii proeminenți ai guvernului.

Abominabilă. Și atât de pe față, prostă rău ca material, de te întebi așa ceva chiar a prins? O da, și încă cum! Cel mai elocvent exemplu e cred cel cu evreii – The Eternal Jew, 1940.

Un filmuleț oribil dar și penibil- evreii sunt filmați la ei în cartier, pe stradă, numără bani, vând diverse, freacă menta, pentru că, vedeți dumneavoastră dragi germani, evreii sunt niște paraziți, n-au agricultură deci nu produc nimic, doar se agață de gazde și le mănâncă zilele. După ce s-a prezentat dușmanul, din interior (adică celălalt, diferit, prin culoare, rasă, credință, politică, ceva, orice) ni se arată cum acesta se infiltrează printre noi și se se comportă ca toți oamenii, deși clar nu e om. Și, dacă vă puteti imagina, 4 sau 5 personaje sunt arătate înainte și după deghizare și infiltrare, și rânjesc cica fioros și șmecherește, m-a bușit râsul.

Mai grav este că deghizarea e uneori atât de reușită încât doar niște profesioniști l-ar recunoaște (deci oricine nu e ca tine e dușman). Dar ne ajută mașinăria nazistă să-i identifică, nu vă panicați, oricât s-ar deghiza el, dușmanul are niște trăsături aparte – și ni se arată niște oameni la o masă, ciocnesc, fumează, se insistă pe profile, deci aia e, nasul mare. Omg!

Și cică periodic se făceau sondaje pentru a verifica dacă mizeria a prins ori ba. Și a prins, știm deja. Ce mă îngrozește și mai tare e că aud astfel de lucruri și azi. Evreii conduc lumea? Evreii sunt peste tot? Ring a bell? A fost o campanie care chiar asta zicea, că evreii conduc lumea, că sunt în spatele oricărui rău – erau niște postere cu niște steaguri comuniste și de după ele se zărea dușmanul.

Nu pot să uit scena din La vita e bella când la o masă niște doamne cu bani povesteau o problemă de matematică – ceva cu cât mânăncă un evreu, câți evrei mănâncă – și era revoltată nu că problema, pentru copii de gimnaziu sau chiar școală primară, era de un rasism rar întâlnit, ci că era prea grea pentru niște copii atât de mici. Am aflat la expoziția cu pricina că astfel de probleme au existat.

Hazlie 

Umilește-ți adversarul e alt ingredient. De exemplu afișele rusești, pe vremea războiului rece, îi aratău pe turiștii americani ca fiind mici și caraghioși (adică de ce să ne temem de ei?) și indicau că sunt spioni ai Pentagonului. Iar statuia libertății are în loc de ochi doi polițiști ce spionează ce fac americanii.

Propaganda la radio ( ieftin sau chiar gratis), a fost folosită la greu de nemți în 1933 (și în zilele noastre de Coreea de Nord, am văzut un documentar BBC, în fiecare casă există un radio, poți să-l dai mai încet dar nu poți să-l oprești niciodată). Goebbels s-a prins că muzica prinde la public, deci a folosit jazz-ul (considerat de naziști decadent) pentru a-și bate joc de americani – niște piese super simpatice, simple, care îți intră-n cap și nu mai ies. Am ascultat una, și acum îmi cântă…Daizy, Daizy.

Și as mai adăuga eu o categorie, propaganda proastă. Periculos de slabă.

Îmi văd ochii posterul cu Superman.  Primul gând a fost wtf!, păi copiii ăia se apucă de căutat mine numai ca să dea de Superman. Și apoi am citit că așa au și făcut, campania (Bosnia , 1996, nu atingeți minele, care erau cam peste tot) a fost oprită la scurt timp după lansare după ce mai mulți copii au sărit în aer cu speranța că vine Superman. Adică …helloooo! Câtă minte-ți trebuie, până și eu m-am prins că e periculoasă.

Și apropo de propaganda bună, adică rea ea ca scop dar făcută bine, mi-am notat niște lucruri zise de un nene, am uitat cum îl cheamă, a fost director la The Times, și a colaborat cu guvernul britanic (că altă regulă zice angajează un specialist): materialul inutil e mai rău decât lipsa oricărui fel de propagandă; materialul brut, nedigerat, e total inutil, nu există; atingeți obiectivul prin orice mijloc; minciuna e cea mai puțin eficace metodă de propagandă; propaganda care arată a propagandă e propagandă de mâna a treia; nu îți conduce niciodată subiectul la o concluzie pe care o poate trage si singur; niciun om nu se va învinui pe el dacă poate da vina pe altcineva; revolta împotriva altuia e starea naturală a omului. 

Mie expoziția în sine mi s-a părut o metodă de propagandă – e făcută cu ajutorul guvernului britanic – deci oare guvernul își dezvăluie din metode așa…gratis? O fi și asta o încercare de a reabilita propaganda (discreditată în al doilea război mondial, a fost folosită în exces). Arată, printre altele, și exemple pozitive  – cum propaganda a fost folosită la olimpiada de anul trecut, sau cum e folosită pentru a preveni răspândirea bolilor, pentru a-i determina pe cetățeni să pape sănătos (5 fructe pe zi?), sau cum propaganda a dus la alegerea lui Mandela in Africa de Sud ( 1994 – cărți de benzi desenate, mură-n gură, care să îi determine pe oameni să meargă la vot).

Mi s-a părut un PR bun, asta apropo de ce zicea un nene, jurnalist și documentarist, atunci era propagandă acum îi zice PR, și e mai rafinat și mai puternic. În plus, facebook, twitter, site-uri, bloguri, pot fi și ele folosite ca metode de propagandă (e și secțiunea modernă la finalul expoziției), deci oricine poate fi propagandist și e tot mai greu să faci diferența dintre informație și manipulare.

Propaganda, conluzionează o doamnă, nu e neapărat rea, negativă, dar e importat să ți se ofere o alternativă. Expoziția mi-a oferit o alternativă. Dar orice lucru definit ca nu a minți, ci mai degrabă a urmări adevărul la care vrei să ajungi și a-l oferi audienței amestecat cu adevăruri pe care aceasta vrea să le audă, mie-mi sună a manipulare (deși e la fel de adevărat că o bază trebuie să existe).

Știu că am scris o grămadă, dar asta nu înseamnă că am dat tot din casă, e marfă acolo pentru 100 de postări. Așa că dacă aveți drum la Londra și vă pasionează subiectul, mergeți la British Library. E chiar lângă gara St Pancras (King s Cross, ieșirea spre Euston road, e cea mai apropiată stație de metrou). Expoziția ține până pe 17 septembrie, biletul de intrare costă 9 lire, pentru cei sub 18 ani e gratis. 

Asta apropo de câte chestii se întâmplă în orașul ăsta, bani și timp să ai. Găsiți programul evenimentelor pe Time Out sau All in London.