Tenerife, pe pandemie

După o lună de Tenerife am zis că ar fi cazul să dau un semn de viață 🙂 E aproape 8 seara, stau pe terasa imensă, păzită de un palmier înalt cum rar am mai văzut, în tricou, pantaloni scurți și în picioarele goale. În stânga mea, o minge roșu aprins cade încet, încet într-un nor gri, iese pentru câteva secunde, pentru ca imediat să se scurgă în mare, ștergându-se de o insulă ce abia se întrezărește printre nori – La Gomera și norii ei sunt de nedespărțit, chiar și în zilele senine. În timp ce cade în mare, mingea de foc lasă în urmă scântei colorate și luminează uriașii ce parcă stau de veghe în partea asta de insulă – Acantilados de Los Gigantes. Am norocul să mă uit fix în ei în fiecare zi, dimineața învăluiți într-o pâclă lăptoasă, în mijlocul zilei atât de clari de le pot număra toate cutele, seara în lumina caldă a soarelui. Da, am schimbat Londra pe Tenerife, am zis că dacă tot lucrez de acasă și plătesc chirie, de ce să nu stau la cald și bine.

Lucrez de acasă din martie, cochetez de ceva vreme cu ideea de mutat, am tot amânat pentru că numai de frecat pe avioane nu-i bine pe pandemie, dar aveam nevoie de a change of scenery, s-a și răcit, așa că am avut o mostră de what’s coming, și am zis că nu mă mai țin nervii încă un lock down, mai ales unul de toamnă- iarnă. Primăvara și vara, treacă-meargă, deși am învățat pe de rost străzile din cartier, dar lock down, fie el și parțial, la pachet cu frig și ploaie…too much for me. Plus că de un an tot zicem că schimbăm apartamentul ăla, am încercat anul trecut în toamnă, însă ne-a plesnit peste ochi big time jungla imobiliară din Londra (credeam că, după atâția ani acolo, le-am văzut pe toate, ei bine, nu), aveam șantier gard în gard, și când stai la birou de dimineața până seara, nu-i un capăt de lume, însă când lucrezi de acasă, îți cam pierzi mințile. Așadar am zis hai pa.

Mă întreabă lumea dacă e de venit în Tenerife în perioada asta, cum e, e ok de călătorit? Eu nu pot recomanda nimănui să călătorească zilele astea, personal, pentru o săptămână-două nu mă urcam în avion. Pentru câteva luni, da, mi-am asumat riscul. Și zău că nu mi-a fost ușor, poate exagerez, dar m-am gândit și răzgândit de zeci de ori, am trecut de la hai, frate, că ai o grămadă de colegi și amici care au zburat și-s în regulă, la lumea arde și ție îți arde de umblat creanga! În UK, Foreign Office nu recomandă călătoriile în Spania, decât în cazuri urgente, și deși știu că e o chestie discutabilă (câte cazuri sunt în Tenerife, câte la Londra, cât testează fiecare, chestii politice, că vorba aia, de ce să-și cheltuie englezul banii în Spania, cînd îi poate cheltui acasă etc), mi-a stat pe creier recomandarea aia de numa numa – îs interzise călătoriile și tu nu și nu! Am ajuns să visez noaptea – parcă eram în avion și vorbeam cu un tip de lângă noi, când ne-am dat seama că nu avem măști, că nimeni din avion nu poartă mască, panică! Până la urmă am zis știi ce, e o urgență!, dacă mai prind un lock down și încă o iarnă în apartamentul ăsta, o iau razna!

Între timp soțul a desfăcut o sticlă de vin, prima de când suntem aici, că ne-am dat pe bere fără alcool de ceva vreme. Hai noroc! Zici tu ce vrei de apartamentul ăsta, dar terasa și vederea rule! Ăsta e soțul, care are dreptate, dar degeaba arată bestial dacă merge netul ca un melc, mă dau cu capul de laptop 8 ore pe zi, și nu pot să dorm noaptea – e prima oară când nu pot dormi pe un pat, eu care dorm și pe scaun, dacă mi-e somn. O să-l schimbăm, aia e, păcat de terasă totuși 🙂

După ce în final m-am decis (la mine a fost mai greu, soțul pleca demult), au început emoțiile – dacă scot ăștia iar zborurile spre Spania?!, dacă intră iar spaniolii în lock down și închid granițele, oare zboară British sau ba?! Am stat cu ochii pe avioane, unele anulate, altele ba, verificam zilnic să vedem dacă au mai vândut bilete. Oricine intră în Spania în perioada asta e obligat să completeze un formular, cu două zile înainte de zbor, pe app (sau website, se poate și în avion, umblau stewardesele cu formulare, n-am știut, că pe site nu menționează). Una dintre întrebări e Ai vizitat vreun spital în ultimele 14 zile? Soțul avea programare la eco, pentru piatra la rinichi, cu o zi înainte de zbor, deci da, ar fi vizitat un spital. La final îl întreabă app-ul, ești sigur că răspunsul e da la întrebarea asta? Ăăăă…. da. Și îi servește un paragraf cu roșu, conform răspusurilor, nu ai voie să călătorești, asta mai lipsea!, m-au luat toate căldurile, dar, dacă totuși călătorești, vei fi supus unui control la intrarea în țară, și i-au dat codul de bare, pfiu! Nu mă mai duc la niciun spital! Doar că pe app nu poți modifica răspusurile, deși l-am șters și instalat din nou.

Toti amicii și colegii care au zburat vara asta mi-au spus că avioanele au fost pline ochi, la fel și aeroporturile, deci altă grijă! Mi-aș fi luat costum de ălă de astronaut, nu alta! Nu mi-era de avion, ci de aeroport, că acolo colcăie virușii, deși se laudă că spală cu nu știu ce soluție ce omoară toți virușii timp de o lună. Până la urmă, am fost atât de ocupată cu munca și cu grija bunicii internată în spital (cu coronavirus, ce altceva), încât numai la mers cu avionul pe pandemie nu mi-a stat gândul. N-am văzut Heathrow atât de liber ever, aveau gel dezinfectant pest tot, lumea păstra distanța la rând la security check, deși ne-au descălțat pe toți și nu aveau șosete de unică folosință, asta mi se pare chiar aiurea, în general, dar mai ales zilele astea, ba ne-au și scos absolut tot dintr-un rucsac, că am a beep-uit la control. Ce-i asta?, întreabă tipa de la security. Lenjerie de pat! A făcut ochii cât cepele, ya, I know, asta e, pe pandemie, pentru prima oară ever, am plecat cu lenjerie și prosop după mine. Bine că n-a desfăcut și punga, să verifice, deja mă gândeam cu groază că tre s-o dezinfectez și pe aia! N-am mai plecat de ani de zile cu bagaj de cală după mine, am zis că înnebunesc, am tot scos, băgat și cântărit până mi-am pierdut răbarea. Am fost 20 de oameni în tot avionul, pe numărate, toată lumea a purtat mască, până au venit cipsurile și biscuiții din partea casei. Ce mi s-a părut indiferență totală a fost că, deși avionul era aproape gol, toți eram comasați pe scaunele din față, unul după altul, când puteam foarte bine sta la distanță de un scaun-două. Legea le permite să te bage ca pe sardele, deci de ce să-și bată capul.

Ne-am pus mască, am dat drumul la aer condiționat (ce nu fac ever, că mereu răcesc, dar acum cică e bine să ventilezi, mai ales că în avion schimbă și filtrează aerul), gluga pe cap, șervețelele și gelul la îndemână, am dezinfectat măsuța, centurile, scaunele, am dat drumul la The Boys pe tabletă și au trecut 3 ore jumate repejor.

Fix acum a venit în vizită scandalagioaica tărcată  din vecini, nu-i tace gura până nu-i pui mâncare în ea. Lapte, altceva n-am în seara asta, ieri a avut și pește în meniu. Seara ea, în mijlocul zile, când arde soarele, o șopârlă tupeistă – ne pândește dintre pietrele din peretele de la intrarea în curte până își primește prânzul – a citit soțul că le place salata și îi dă o frunză zilnic. Potolește-te, că se duce vorba-n sat că avem mâncare și ne invadează toată fauna de Tenerife! Tărcata a lins tot, rapid, și a plecat fără să spună măcar gracias. Ba ne-a lăsat și numai urme peste tot, că tocmai ce spălasem terasa!

Update – de când am început textul ăsta și până acum, Prostocala (așa am botezat-o, pentru că se certa cu ea însăși în ușa de la terasă), care la început era o schiloadă, s-a făcut cât o purcică, șopârla s-a dat pe mango, e în extaz când primește mango, și din când în când mai vine și un motan care se uită încrucișat să vadă dacă e calea liberă, înainte de a se înfinge în boabe. Prostocală ne scuipă-n ochi dacă-i dăm lapte, de când a descoperit conserva și boabele. Iar în ultima zi a mai apărut o codoasă ce fuge de noi, dar face pe șefa cu Prostocală de nu zice aia pâs. Ți-am zis eu că se duce vorba-n sat!

Înainte de control pașapoarte erau niște omuleți care verificau numele și codurile trimise pe app. Pe soț l-au luat în primire rapid, era singurul care vizitase spitalul, au chemat asistenta, care l-a însoțit la medic, nici măcar nu i-au verificat pașaportul, când l-a văzut cu asistenta, polițistul i-a făcut semn agitat, treci, du-te-n plata Domnului, nu pun mâna pe pașaport! I-am explicat situația doctorului, stai să modific în sistem, că altfel o să ai probleme peste tot! Doar pentru că vizitezi un spital!, nu internat, vizitat! OMG!

Cum e în Tenerife pe pandemie? Sunt mai puține cazuri ca prin alte părți, de aia am și venit aici, că inițial ne gândeam undeva pe lângă Malaga sau Valencia, nu-mi surâdea ideea de a sta pe o insulă zilele astea, deși clar e mai bine decât la aglomerație, și apoi Tenerife e mare și bine legată de restul lumii, atât timp cât zboară avioanele. Înainte de a pleca verificam zilnic numărul de infecții, ajunsesem să urmăresc conferințele de presă ale lui Sanchez, acum rar fac asta. Știu că ieri s-au înregistrat 126 de cazuri noi de coronavirus în Insulele Canare, 72 în Tenerife, doar pentru că scriu textul ăsta. Nu mergem cu transportul în comun, nu umblăm prin locuri aglomerate, mâncăm rar la restaurante, și doar dacă au mese distanțate și terasă afară, nu stau în interior nici dacă mă hrănesc moca. Oricum, până nu curăț eu, nu-i curat, deși la Casa Africa, un restaurant modest, în capătul de Nord al insulei, la țară, au șters mesele și scaunele dupa ce am plecat, inclusiv picioarele, de sus până jos, my kind of people.

Masca e obligatorie peste tot, chiar și la plajă, excepție când intri în apă sau stai locului, în pătrățica ta, la distanță de cel puțin 1,5-2 metri. În Los Gigantes chiar au delimitat locurile și au sistem de intrare/ieșire, prin alte părți n-am văzut, plus că mai peste tot sunt sigilate dușurile. N-ai voie să fumezi la plajă și pe terase, prin unele locuri am văzut că sunt omuleți care patrulează și îți atrag atenția, dacă fumezi sau nu păstrezi distanța. La restaurante ești obligat să porți masca, nu și când mânânci, logic, și înțeleg că la ei restaurantele (și magazinele) sunt obligate să se asigure că respecți regulile, altfel își iau amendă, ce-i drept au peste tot afișe cu masca obligatorie, nu ai mască, nu intri. Soțul a trecut strada, literally, din curte până la mașină, și fix atunci a trecut mașina poliției și i-au explicat foarte răstit că e în spațiul public, deci mască musai. True, unde-i lege, nu-i tocmeală, deși uneori e sufocant de-a dreptul, la 30 de grade la umbră…Eu sunt aia cu probleme de respirație, de la accidentul de mașină, o nară e de formă, dacă o acopăr pe aia bună, mă sufoc. Eh, dacă nu ți-a plăcut libertatea!, zice soțul. Boris Johnson a iscat iar un mic scandal diplomatic după ce a zis că UK-ul are mai multe cazuri de corona, comparat cu Italia și Germania, nu pentru că se câcâie cu un sistem de trace and track din martie încoace, ci pentru că lor, spre deosebire de alții, le place libertatea…

La restaurante mesele sunt la distanță unele de altele, nu-s 1,5 metri peste tot, cum scrie la lege, dar sunt, rar am mai văzut meniuri, fie scanezi codul, fie îți arată tabla scrisă cu cretă. Multe sunt închise, însă cine avea clienți în vremurile bune, are și acum. La Aqua y Sal, din Tajao, de exemplu, e mereu full, o singură dată am prins ceva mai liber și am stat la terasă, altfel luăm la pachet. Am zis că mergem la belgienii din Los Gigantes, ne-a plăcut mult acum trei ani, dar când am trecut pe acolo nu purta unul mască, au venit să stea de vorbă cu noi de parcă distanța obligatorie e inexistentă, nu mi-a plăcut, cred că le zic pas.

Rar văd oameni care nu poartă mască pe stradă, și cei mai mulți nu-s spanioli, ci mai degrabă de aia din țări iubitoare de libertate. Unii o țin sub barbă, în locurile libere, dar și-o trag pe față dacă te văd, deși unii recunosc că o poartă de frica poliției, umblă pe străzi frecvent. E și asta o treabă, dacă nu merge cu common sense, merge cu amenzi. Cu distanța e mai complicat, se bagă unii în tine fără niciun stres, prin supermarketuri mai ales. Oricum, nu se compară cu libertatea din Londra, sau ce-am văzut pe la francezi, cred și eu la câte cazuri au avut și încă au…Chiar citeam că OMS nu-și explică de ce au spaniolii atât de multe cazuri, zic că nici reuniunile familiare, nici obiceiul tinerilor de a sta la bere/bârfă nu justifică numărul mare de infecții. Avem noi două teorii – eu zic că e pentru că vorbesc într-una, și cu cât deschizi gura mai des, cu atât împrăștii mai multi viruși, soțul zice că e din cauză că nu mănâncă spicy, nu găsești nimic iute în țara asta! Să le scriem ălora de la OMS, domle. Sau o fi că după cel mai strict lock down din lume, au trecut la discoteci și concerte? Catalonia a dat iar undă verde la viața de noapte, dar fără dans și numai până la 3 dimineața…râsu, plânsu.

Inițial luasem cazare în Poris de Abona, am zis că nu vrem în stațiunile turistice, vrem local, as usual, doar că apartamentul care ne plăcuse era rezervat în prima săptămână, până ne-am decis noi… Am luat unul în Callao Salvaje, și când am văzut ce liniște și pace e acolo, căci erau foarte puțini turiști, și ce nebunie era la local, am prelungit la stațiunea turistică. Plaja mică era aglomerată doar în weekend, oameni în combinezoane stropeau cu ceva zona de lângă plajă, săptămânal, pe scara blocului mirosea a clor frecvent, ștergeau inclusiv balustradele, n-am avut vecini decât câteva zile și ne-am intersectat cu vecini, pe scară, de trei ori în cele două săptămâni. E fix invers acum, unde e turistic, bate vântul, unde e local, e aglomerație. De exemplu, în mod normal, nu m-aș fi apropiat de Playa Las Americas, dar acum am fost de câteva ori la plajă și la plimbare pe acolo, atât de liber e.

Am stat și în Nord o săptămână, am zis că merit și eu un concediu scurt după atâtea luni de muncă (două săptămâni de concediu am avut anul ăsta, ca pe vremea când lucram în presă în România, sacrilege!) și apoi ne-am mutat în Los Gigantes, și trebuie să ne mutăm și de aici, în ritmul ăsta dezinfectez toată insula! Căci da, spălăm tot, deși toate gazdele au ținut să ne asigure că totul a fost dezinfectat, n-am curățat eu, nu se pune. Am luat un apartament în San Andres, la 10 minute de capitală, și a fost oarecum aglomerat, comparat cu stațiunile turistice. Nu am îndrăznit să ne apropiem de Las Teresitas în weekend, era cam plin, mergeam în timpul săptămânii, dimineața sau seara, la plimbare, weekendul era rezervat pentru Anaga și locuri mai puțim umblate.

Unele trasee sunt închise, cum ar fi Masca și Barranco del Infierno, în Nord erau toate deschise. Siam și Loro parc sunt închise, nu că m-ar interesa, dar îmi dau seama ce jale e și câți oameni stau acasă pentru că toate parcurile de distracții și o mulțime de restaurante și hoteluri au lacăt pe ușă. Citeam că spaniolii au avut cu 80% mai puțini turiști ca anul trecut în aceeași perioadă, luna august parcă. Criza e mai puțin vizibilă în locurile populate de localnici, unde magazinele și barurile au mereu clienți, plajele sunt pline de oameni, abia găsești loc de parcare, dar e foarte in your face în stațiuni. În Los Gigantes a fost cel mai vizibil, căci e plin de case și apartamente de vacanță – e aproape pustiu, ne uităm noaptea câte lumini sunt aprinse și nu ne vine a crede, pe strada noastră sunt vreo 4-5 case/apartamente locuite, rar vedem pe cineva să ducă gunoiul, sau să parcheze mașina. Sâmbăta e singura zi din săptămână când Los Gigantes seamănă un pic cu locul vizitat de noi acum trei ani – iese lumea la restaurant, se aude muzică, centrul e nițel mai animat.

Stăm la o aruncătură de băț de piscinele naturale, sunt piscinele private ale soțului în fiecare dimineață, seara mai vin câțiva să se scalde sau să facă poze, se vede fain apusul, în weekend ce-i mai aglomerat, după ora 10-11. Și-a făcut prieteni și acolo, că le-a dus mâncare, înoată cu bacul de pești după el. Ne-am obișnuit cu binele, aka căldura, deși în primele zile ni s-a părut copleșitoare, am făcut o insolație de toată frumusețea într-o zi. Ne-a spart unul mașina în San Andres, ne-am umplut de nervi și de atunci stau ca pe ace, nu a stricat nimic, a lucrat atât de curat de ne-am prins după ceva vreme că am fost furați, mă rog, a furat portofelul cu măști de față, n-a fost interesat de gel, șervețele dezinfectante, hanorace și ghetele mele care stau aruncate prin mașină de când am aterizat (nici hoții nu le vor! – le am de ani de zile și le tot repar, spre disperarea soțului). Nu știu de ce mă tem mai tare zilele astea, de corona sau de hoți. Nu ne mai săturăm de dragon fruit, carambola, chirimoya, papaya, mango și banane, și am fotogafiat toate florile și toți copacii care mi-au ieșit în cale. Ori de câte ori prindem ocazia, facem un traseu, cât o fi el e scurt, măcar atâta mișcare să facem și noi, vizităm satele și orașele din jur, ne luăm porția de vitamina D direct de la sursă. Cât mai stau? Cât pot!